RomaniaPitoreasca.eu

Situata in partea de nord-est a judetului Neamt, Cetatea Neamt face parte din categoria monumentelor medievale de o valoare exceptionala din Romania.

Atrase de izvoarele de slatina care se gasesc in apropiere , comunitatile de agricultori si crescatori de vite din neoliticul timpuriu au exploatat intens apa sarata, asa cum au facut si populatiile care s-au succedat, atat pentru consumul cotidian propriu, cat si in scopul obtinerii sarii cristalizate care era transmisa catre triburile aflate la departare.

Originile cetatii atesta ca Cetatea Neamt a fost construita in a doua parte a domniei lui Petru I ( 1375 – 1391), perioada in care Moldova a cunoscut o dezvoltare economica si politica.

“ Neamtul din munti” este amintit si in Cronica ruseasca ce cuprinde orasele de la est la Carpati, datata intre anii 1387 – 1391, care ar fi putut sa se refere atat la oras, cat si la cetate.

Asezata aproape de varful cel mai inalt al Culmii Plesului, Cetatea Neamt strajuia Valea Moldovei si a Siretului, ca si drumul care trecea peste munte in Transilvania, de la Targu Neamt la Pipirig.

Numele cetatii provine de la hidronimul de “ Neamt” pe care il poarta raul care curge pe sub poala muntelui si de la care si-a luat numele atat orasul cat si manastirea din apropiere.

Unii carturari au explicat cuvantul “ Neamt” ca fiind de origine slava, insemnand tacut, linistit, mut.

Potrivit conceptiei strategice a domnitorilor Moldovei de la sfarsitul secolului al XIV-lea si inceputul veacului urmator, Cetatea Neamtului trebuie sa se incadreze in sistemul general de aparare a tarii, alaturi de alte fortificatii similare.

Locul pentru amplasarea Cetatii Neamt a fost Culmea Plesului. Culmea Plesului asigura, prin pozitia sa naturala, mari posibilitati de aparare desprinsa fiind din varful Cerdac cu inaltimea de 480 m fata de nivelul marii si de 80 m fata de nivelul apei Neamtului.

Planul cetatii are aspectul unui patrulater cu laturi inegale, fiind adaptat dupa teren. Specific pentru Cetatea Neamt este faptul ca turnurile de aparare, din cele patru colturi, n-au fost plasate in exteriorul zidurilor precum in cazul cetatilor Suceava si Scheia, ci au fost incadrate direct in scheletul de ziduri, si aceasta pentru ca fortificatiile naturale de pe trei laturi nu permiteau constructia lor in exterior.

Initial, cetatea avea o inaltime de circa 12-15 m, cu o grosime de aproape 3 m. Zidurile erau sustinute si consolidate in exterior de 18 contraforti puternici de forma prismatica.

Intrarea in cetate se facea pe poarta musatina de la mijlocul zidului de nord. Datorita faptului ca numai prin partea aceasta cetatea putea fi mai usor atacata , inca din faza musatina latura nordica a fost aparata de un sant destul de adanc, care trecea prin imediata apropiere a zidului.

Dezvoltarea tehnicii de lupta prin perfectionarea armelor de foc in special a bombardamentelor care puteau arunca ghiulele mult mai mari si mai grele a facut ca cetatea sa se adapteze noilor arme. In acest scop constructiile in unghi drept au fost incadrate de turnuri sau bastioane rotunjite. In acest timp zidurile cetatii au fost suprainaltate cu circa 6-7 m, iar in interior au fost construite o serie de dependinte necesare garnizoanei militare. Cele mai importante lucrari insa sunt cele realizate in partea de nord si de nord-est unde s-a construit un sant de aparare mai adanc si mai larg, flancat spre cetate de patru bastioane semicirculare cu ziduri groase si rezistente, cu inaltimi variate pana la 30 m. Zidaria bastioanelor este prevazuta cu creneluri si ferestre inguste, prin care aparatorii cetatii puteau sa supravegheze si sa loveasca dusmanii.

Remarcabila este noua cale de acces in cetate, reprezentata de un pod arcuit, sprijinit pe 11 piloni de piatra de forma prismatica. Forma arcuita a podului cat si lungimea sa, ai obliga pe dusmani, atunci cand atacau, sa se expuna mai multor lovituri ale aparatorilor cetatii. Ca masuri suplimentare de supraveghere au fost construite, la intrarea in curtea exterioara, doua capcane cu trape, cunoscute si sub numele de “ curse de sobolani sau de soareci”.

De la capatul podului, legatura cu satele din jur se facea pe un drum ce ocolea Varful Cerdacului, cu acces la drumul spre Baia si Suceava. Calea actuala de acces spre cetate a fost amenajata mult mai tarziu, in timpul domniei lui Mihalache Sturdza, la 1834. Unele cai de acces erau fortificate cu “ parcane”, sub forma de santuri intarite cu palisade, pentru a impiedica accesul inamicilor.

Intarita prin lucrarile facute in timpul lui Stefan cel Mare, cu santul de aparare flancat cu bastioane puternice, cu ziduri suprainaltate, cu cai de acces pe care era imposibila sa se transporte masini de lupta pentru distrugerea zidurilor, Cetatea Neamt a devenit una din cele mai puternice cetati din Tara Moldovei.

Majoritatea incaperilor, cu exceptia celor din turnuri, aveau arcade boltite realizate din caramida, sprijinite pe laterale si la capete pe elevatia rezistenta din piatra a zidurilor groase. Pentru ca asemenea lucrari de fortificatie si intarire trebuiau realizate intr-un turn extrem de scurt la realizarea lor erau mobilizati si targovetii, robii de mosii, ostenii si prizonierii, atent supravegheati de autoritatea domneasca.

Materialul din cosntructie era in cea mai mare parte din piatra de rau. La constructia arcadelor, pervazurilor, pilonilor si a cotrafortilor a fost folosita piatra de cariera de la Domesnic si Gura Secului. O cantitate apreciabila de roca de gresie verziue provine din stanca de la baza Culmii Plesului. Mortarul era facut dintr-un amestec de var hidraulic cu nisip, microprundisuri, caramida sfarmata si praf de mangal, care au alcatuit un liant foarte rezistent. Cele mai multe incaperi erau destinate nevoilor garnizoanei militare care putea sa adaposteasca aproximativ 300 de oameni.

Se pare ca incaperea de langa intrarea pe sub turnul de nord-est a fost utilizata ca inchisoare. Incaperea invecinata , astazi monetaria, a fost utilizata in timpurile mai grele pentru adapostirea tezaurului domnesc “ Inainte ca Moldova sa fie inchinata turcilor la izbucnirea razboaielor voievozii isi trimiteau copiii si averile in aceasta cetate, aproape de nebiruit “ ( Dimitrie Cantemir).

Deasupra asa-zisei monetarii a existat un paraclis, care in timpul lui Vasile Lupu, a fost renovat, cetatea fiind transformata in “ Manastirea Sf. Nicolae de la Cetatea Neamtului “

Incaperea de jos de pe aceeasi latura estica, vecina cu monetaria se pare ca a fost asa-zisa baie a cetatii, folosita de garnizoana militara ; bolta acestei incaperi a fost realizata din caramida samotata, pastrata partial si in zilele noastre.

Incaperea din partea de jos a turnului de sud-est este numita neagra temnita, aceasta avand boxe in care erau aruncati, condamnatii la moarte pentru “ hiclenie” sau pentru alte abateri mai grave.

Pe latura sudica, ferita de loviturile bombardamentelor, au fost camerele de locuit pentru capeteniile cetatii si pentru “ fetele mai subtiri” care erau gazduite la cetate. Incaperile de la demisol, aflate sub terasa actuala de pe care se poate admira Valea Ozanei, erau folosite drept depozite de provizii alimentare.

Incaperea lunga de pe latura vestica se considera ca a fost folosita drept sala de judecata si de sfat. Aici, in calitatea lor de sefi administrativi si judecatoresti ai tinutului Neamt, parcalabii cetatii judecau pricinile marunte. Atunci cand domnitorul cetatii se afla la cetate, aceasta sala era folosita drept scaun domnesc, fiind spatioasa si impunatoare prin forma sa boltita. Dedesupt era o sala a armelor. Astazi in sala de judecata vegheaza portretul lui Stefan cel Mare , realizat de Iulia Halaucescu si comentat de Jan Dlugosz :

“ O, barbat demn de admirat, intru nimic inferior ducilor eroici, pe care atat ai admiram, care cel dintai dintre principii lumii a repurtat in zilele noastre o victorie atat de stralucita contra turcilor. Dupa parerea mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii si mai ales functiunea de comandant si conducator contra turcilor cu sfatul comun, intelegerea si hotararea crestinilor, pe care ceilalti regi si principi crestini trandavesc in lene, in desfatari si lupte civile “

De asemenea, Cetatea Neamtului adapostea si lucruri tainice : iesirea secreta din incaperea de pe latura vestica, de langa turnul S-V, unde o portiune de zid era gol la mijloc si unde se putea realiza, la nevoie, legatura cu exteriorul ; de asemenea, in fantana la o adancime de circa 10 m, s-ar afla gura unui tunel, prin care se facea legatura cu exteriorul cetatii.

Prima confruntare militara s-a petrecut la sfarsitul secolului al XIV-lea, in timpul domniei lui Stefan I Musat ( 1394 – 1399), cand regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, urmarind politica de expansiune teritoriala la rasarit de Carpati, intreprinde o expeditie militara asupra Moldovei. Cronica oficiala maghiara si documentele emise de Sigismund consemneaza ca armatele regelui au inaintat pana la resedinta domneasca unde Stefan I “ i-a facut supunere “. In preajma Cetatii Neamtului, pe care se pare ca regele Ungariei, a asediat-o se emite un act de cancelarie, la 2 februarie 1395, care constituie prima mentiune documentara a cetatii.

Cronica veche moldoveneasca a pastrat stirea ca Stefan Voda a invins pe regele Sigismund la Hindau, fapt confirmat si de inscriptia de pe piatra de mormant a lui Stefan I aflata la Radauti.

In vara anului 1476, Stefan cel Mare incearca cu disperare sa faca fata dublului atac dusman, al tatarilor dinspre Nistru si al turcilor la sud, care doreau sa-si ia revansa pentru infrangerea de la Podul Inalt – Vaslui, cu un an inainte.

Stefan cel Mare v-a opune, la 26 iulie 1476, cu o darza rezistenta in fata armatei otomane de circa 200.000 de ieniceri si spahii, condusa de insusi sultanul Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. La Valea Alba – Razboieni, la circa 27 km de Cetatea Neamt, oastea moldoveneasca de numai 12 000 de oameni, formata mai ales din boieri si curteni, s-au luptat cu disperare pentru apararea pamantului stramosesc. In timp ce turcii isi innoiau atacurile cu ostasi odihniti, romanii moldoveni, cu randurile imputinate, au oprit totusi pe dusmani pana la caderea noptii, care au parasit tabara, retragandu-se in padurile din imprejurimi. Grigore Ureche avea sa mentioneze “ moldovenii n-au cazut fistecum, ci stropsiti de multimea dusmanilor “. Cu credinta ca Stefan cel Mare s-ar fi refugiat in Cetatea Neamt sultanul vine cu o parte din oastea sa asupra acesteia. Se pare ca in cetate s-ar fi aflat si o parte din prizonierii turci din lupta de la Vaslui , pe care domnul Moldovei i-a folosit la lucrarile de fortificare. Desi au sperat sa poata intimida garnizoana prin numarul lor impresionant, turcii n-au putut cucerii cetatea ; au trebuit sa faca fata atat arcasilor, care au raspuns prin lovituri sigure din spatele meterezelor, cat si tunarilor care si-au facut din plin datoria cu mijloacele avute la dispozitie.

Secretarul sultanului Mahomed al II-lea, Angiolello, descrie actiunea turcilor de supunere a cetatii “ ... Facand incercarea de a cuceri fortareata amintita, s-au asezat sapte bombarde si in decurs de opt zile s-au facut efortul de a o cuprinde, dar doua din cele bombarde s-au spart, iar cei care se aflau in fortareata nu voiau sa stea de vorba si toti se aparau cu artilerie si nu le pasa de noi “.

Zidurile insa au rezistat, iar ostenii “ au indreptat puscile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo in munte de ave nevoie cetatea si au lovit in gura unei pusci turcesti, de au sfaramat-o. Si au inceput a bate in corturile turcilor, cat si boldul de la cortul imparatului l-au sfaramat. Deci n-au mai putut sta turcii intru acel varfu de munte, de unde ave cetatea nevoie, ce numai le-au cautat a sa da in laturi de la acel locu “.

Parcalab la Cetatea Neamtului era in acea perioada batranul Arbore, care se pare ca a cazut sub lovitura unei ghiulele turcesti.

Incercarea turcilor de a ocupa cetatile Sucevei si Hotinului a avut acelasi insucces ca si la Neamt.

Intarita si fortificata in timpul lui Stefan cel Mare, Cetatea Neamt a avut un rol politico-militar important mai bine de doua veacuri, cunoscand fie momente de eroism legendar, fie distrugeri grave.

Printr-un document din 10 mai 1529, voievodul Petru Rares ( 1527 – 1538; 1541 – 1546) solicita patriciatului de la Bistrita sa-i trimita un zidar priceput pentru efectuarea unor lucrari la Cetatea Neamt.

In 1538, la sfarsitul primei domnii a lui Petru Rares, cand acesta a fost parasit de o mare parte din boieri si a fost nevoit sa ia drumul pribegiei spre proprietatile sale din Transilvania, Cetatea Neamt si-a deschis portile in fata ostasilor lui Soliman Magnificul.

In anul 1563, Stefan Tomsa, care s-a rasculat impotriva lui Despot Voda, a cuprins Cetatea Neamt aparata de lefegii nemti si a transformat-o intr-o baza de lupta proprie.

La inceputul celei de-a doua domniia lui Alexandru Lapusneanu ( 1552 – 1561 ; 1564 – 1568), cetatile Neamt si Suceava au fost incendiate din ordinul sultanului, care pentru a slabi tara din temelie “ lasa cuvant ca cine va risipi cetatile din tara Moldovii, aceluia va da domnia ... Deci Alexandru-Voda, facandu pre cuvantul imparatului, implandu toate cetatile cu lemne, le-au aprinsu de au arsu si s-au risipitu, numai Hotinul l-au lasat, ca sa fie de aparatura dinspre Iesi” ( Grigore Ureche).

Judecand fapta domnitorului Alexandru Lapusneanu, cronicarul Nicolae Costin arata ca “ nimeni nu va lauda aceasta fapta a lui Alexandru Voda ..., insa a-l ocarata pentru aceste stricaciuni ce au facut cetatilor, lumea nu se va satura “.

In 1566,un pretendent la Tronul Moldovei, Stefan Mazga, venit cu ajutor maghiar, incearca sa-l alunge din scaun pe Alexandru Lapusneanu. Oastea domneasca il intampina “ mai den sus de Cetatea Neamtului si dand razboi, l-au batut”, prizonierii fiind inecati, taiati in bucati sau pusi la frigare. Se pare ca acest loc era chiar Padurea Braniste.

Lucrarile de refacere a cetatilor distruse in timpul lui Lapusneanu au fost initiate in prima domnie a lui Petru Schiopul ( 1574 – 1577), cand acesta a trebuit sa faca fata numerosilor pretendenti la tron, care veneau cu ajutor de la poloni, unguri sau cazaci.

In timpul domniei lui Ieremia Movila ( 1600 – 1606), Cetatea Neamt era complet refacuta. In perioada de dupa distrugere, unele proprietati ale cetatii au fost facute danie Manastirii Neamt, iar altele au fost date Manastirii Secu, construita de Nestor Ureche pe proprietatea cetatii.

In lunile mai – iunie 1600, cand Mihai Viteazul ( 1593 – 1601) realizeaza unirea Moldovei cu Tara Romaneasca si Transilvania, cele doua cetati – Suceava si Neamt – si-au deschis portile in fata armatelor marelui domn, fara a opune nicio rezistenta.

“ era asea de groaznic Mihai voda si vestit in razboaie in toate aceste parti, cat indata ce-au sosit la Suceava, i s-au inchinat si cetatea Sucevei si a Neamtului, la cetati puindu osteni de ai sai, pedestrasi “ ( Miron Costin).

In anul 1641, misionatul papal Petre Bogdan Baksic consemna ca Vasile Lupu renoveaza Cetatea Neamtului, acest castel care a stat multi ani parasit.

Misionarul Marco Bandini nota ca cetatea are zid dublu, poarta si un pod cu stalpi de piatra de 50 de picioare inaltime. Pentru a nu trezi suspiciuni turcilor, deveniti mult mai suspiciosi dupa campaniile lui Mihai Viteazul , domnitorul Vasile Lupu ( 1634 – 1653) , construieste pe locul paraclisului care existase anterior biserica Sf. Nicolae, incaperile din cetate capatand aspect de chilioare.

“ Inlauntrul zidului al doilea este cupola Sf. Nicolae, construita cu arta deosebita, impodobita cu chipurile de aur ale Domnului Cristos si a maicei sale, a sfintilor apostoli si a parintilor greci. Monahi schisnatici, de natiune ruteana sunt inlauntru “. Pentru Bandini aceasta constructie arata mai mult a cetate decat a manastire.

Vasile Lupu si-a facut din Cetatea Neamt locul care putea sa-i ofere un adapost sigur pentru familia si averile sale, in acele vremuri cand a intreprins cateva campanii pentru ocuparea tronului Tarii Romanesti si apoi a luptat pentru pastrarea tronului Moldovei. Miron Costin avea sa noteze ca “ la Cetatea Neamtului era toata inima avutiei lui Vasili Voda”.

La 1650, cand tatarii au facut pradaciuni la Moldova pana in apropierea Iasului, Vasile Lupu “ au pornitu pe doamna depreuna cu casele boierilor pen franturile codrilor, pe la Capotesti, spre Cetatea Neamtului” unde puteau fi in siguranta.

In anul 1653, cand a avut loc prima actiune a logofatului Gheorghe Stefan de a ocupa tronul Moldovei, la Cetatea Neamt se afla tezaurul domnesc, pe care domnitorul Vasile Lupu il salveaza trimitand pe nepotul sau Stefan “ sa apuce avutiia, si ori ca n-au stiut Stefan Gheorghe logofatul de avutiile acelea in Cetatea Neamtului, ori au stat dupa lucruri care incepuse si n-au socotit aceia bani, iara avea mai aproape de dansul decat de Vasile voda acea avutie “.

In anul 1665, Eustachie Dabija ( 1661 – 1665) intareste manastirea din Cetatea Neamtului ca metoh al Manastirii Secu, aceasta putand sa-si puna egumen si sa-si aduca calugari.

In a doua jumatate a secolului al XVII-lea, in timpul luptelor pentru tronul Moldovei si a razboaielor turco -polone, Cetatea Neamt a devenit un obiectiv foarte cautat, constituind un loc potrivit pentru refugiu.

In timpul campaniilor lui Constantin Serban Basarab care au incercat mai intai cu ajutor din Transilvania si apoi de la cazaci sa ocupe tronul Moldovei, la cetate s-au refugiat multi boieri si fete bisericesti.

In anul 1673, Ian Sobietski a obtinut impotriva turcilor victoria de la Hotin, dupa care ostile polone au ocupat cetatile Hotin, Suceava si Neamt, repunandu-l pentru putin timp pe tronul Moldovei pe Stefan Petriceicu.

Dupa o noua expeditie turco- tatara, Stefan Petriceicu fuge din nou in Polonia, tronul fiind dat lui Dumitrascu Cantacuzino ( 1673 – 1675). In cetatile Neamt si Suceava polonezii au lasat garnizoane formate din lefegii nemti care au rezistat aproximativ un an. Pana la urma, mercenarii au fost scosi din cetate nu prin puterea armelor, ci din neputinta acestora de a se aproviziona.

Dupa mazilirea lui Dumitrascu Cantacuzino, poreclit Raul, starea de nesiguranta si dezordinea au durat si anul urmator, cand zona Neamtului a fost vizitata de calugarul Francesco Buonvisi care arata ca Neamtul este pustiit din cauza polonezilor. Nicolae Costin , povesteste ca dupa campania din anul 1686, un grup de polonezi si de cazaci, ajutati de joimirii ( mercenarii) moldoveni au reusit prin viclesug sa patrunda in cetate .

“ aflatau pre doamna Ruxandra, fata lui Vasile Voda, pe care au tinut-o ... in Cetatea Neamtu si cu multe munci au muncit-o pentru avutie, pe urma i-au taiat capul pre pragu cu toporu. Spunu cum ca au gasitu la dansa 19.000 de galbeni “. Expeditiile de jaf ale polonezilor pe de o parte si ale tatarilor pe de alta, au produs distrugeri importante, inclusiv asupra armatei.

In timpul expeditiei polone din anul 1691, care a afectat din plin si zona Neamtului, Nicolae Costin arata ca “ s-a sculat Sobietski, craiul lesesc, cu ostile sale ... si invartejandu-se atunce au luat Cetatea Neamtului ... si au pus oaste de a sa prin cetati “

La 14 octombrie, oastea lui Sobietski, formata din infanterie, cavalerie si artilerie, se afla langa Cetatea Neamt, somand-o sa se predea. La refuzul garnizoanei de a face acest lucru, polonezii s-au apropiat si mai mult de cetate “ si-au inceput s-o atace cu mortiere si cu turnuri mici caci cele mari n-au putut sa le aduca atat de repede din munti”. Dimitrie Cantemir prezinta in cele doua opere ale sale Istoria Imperiului Otoman si Viata lui Constantin Voda Cantemir amanunte cu privire la brava armata de plaiesi care au aparat cu pretul vietii lor Cetatea Neamt. Numarul plaiesilor difera, Cantemir prezentand doua cifre 19 si 9 plaiesi, cert este ca dupa predarea cetatii, au iesit din aceasta sase plaiesi, care purtau pe umerii lor pe alti trei. In ambele scrieri este prezentata starea de admiratie , urmata apoi de jena si furia regelui polon fata de cativa osteni moldoveni care au tinut pe acest loc atatea zile oastea sa.

In aceasta perioada Moldova cunostea o situatie dramatica : in partea de sud aveau loc tot felul de represalii produse de ostile turco – tatare, iar in nord era jefuita de ostile poloneze. Marele nostru cronicar Miron Costin , care refuzase sa vina la Neamt “ stiindu-se drept”, dupa spusele lui Ion Neculce, isi gaseste sfarsitul la Iasi. Cum Cetatea Neamt era un loc sigur, dupa decapitarea lui Miron Costin logofatul, aici si-au gasit refugiu fiii acestuia si nepotii domnitei Ruxandra, Vasile si Ilie Cantacuzino.

In timpul lui Constantin Duca ( 1700 – 1703), mercenarii moldoveni aflati la Cetatea Neamt ,sub conducerea lui Moisei sardarul, au atacat chervasaraia turceasca si au ucis pe capugiul ce venise pentru ridicarea tributului catre Poarta, ceea ce a dus la mazilirea domnului, banuit de complicitate.

In anul 1699, potrivit tratatului semnat la Karlovitz, la incheierea ostilitatilor dintre cele doua mari puteri militare din zona polonezii trebuiau sa paraseasca cetatile si manastirile din Moldova, iar turcii sa elibereze Camenita si teritoriul ocupat in Ucraina. In acelasi timp, turcii se obligau sa nu refaca cetatile din Moldova, pe care trebuiau sa n-o transforme in pasalac.

In anul 1716 – 1718, a izbucnit razboiul austro- turc, care s-a desfasurat si pe teritoriul Moldovei. Cetatea Neamt a avut de suferit, insa ea nu a putut fi distrusa in totalitate.

Restaurarea domniilor pamantene in anul 1834 a dus si la primele masuri de protejare a cetatii. In timpul lui Mihail Sturdza ( 1834 – 1849) s-a amenajat si poteca de urcare pana la cetate, drumul de acces intalnit si astazi.

Ulterior, ruinele cetatii au fost folosite ca loc de popas pentru haiducii ce halaiau prin partile Neamtului de frica poterelor domnesti, asa cum au fost Leondarie, Chetraru, Florea si Pantelimon.

“ Cetatea Neamt numai in doua randuri s-au biruit, odata de catre turci supt stapanirea lui Soliman sultan si al doilea pe vremea lui Sobietschie craiul “.

Lucrarile de reconsolidare a zidurilor, efectuate intre anii 1968 – 1972, sub conducerea arhitectului Stefan Bals au urmarit conservarea si mentinerea monumentului asa cum este fara reconstructia partilor disparute.

La cateva sute de metrii de Castelul Peles din localitatea Sinaia se afla amplasat Castelul Pelisor. In anul 1899, din dorinta Regelui Carol I, sub directa indrumare a arhitectului ceh Karel Liman, incepe constructia Castelului Pelisor. Constructia se desfasoara intre anii 1899 – 1902 . Castelul a fost conceput si decorat pentru a fi resedinta Regelui Ferdinand I si al Reginei Maria, fiind inaugurat la data de 24 mai 1903 si reprezentand un dar oferit din partea Regelui Carol I.

Arhitectura Castelului Pelisor este specifica renasterii germane, iar decorarea castelului i se datoreaza lui Bernhard Ludwig, dar, un aport deosebit de important l-a avut si Regina Maria. Regina artista a refuzat copierea servila a datelor Artei 1900 si a impus un stil personal, elementele Art-Nouveau adoptand trasaturi bizantine si indeosebi celtice. Astfel, au luat nastere interioare ca Dormitorul de Aur, Capela si Camera de Aur, care au valoare de unicat.

Camerele luminoase din interiorul Castelului Pelisor sunt mobilate si decorate cu stuc si marmura de Ruschita. Regina Maria a reusit sa creeze o ambianta autentic romaneasca prin decorarea, anumitor camere, in stil brancovenesc si neobizantin.

Holul de onoare, lambrisat cu lemn de stejar, se remarca prin vitraliile ce impodobesc luminatorul. Remarcabil se dovedeste luminatorul impodobit cu vitralii, element de arhitectura specific artei inceputului se secol XX.Holul este decorat cu lambriuri din lemn de stejar, casetate. Plafoanele sunt realizate in stuc in stilul Arta 1900. Si luminatorul, ornat cu vitralii, este specific arhitecturii acestui stil.Pe langa artistii din perioada 1900 (Oscar Spathe, Raffaello Romanelli, Reinitzer, Mary Thornycroft), au lucrari de arta plastica expuse aici Phillip de Laszlo, Antonio Argnani si chiar Regina Maria.In 1906, Regina Maria creaza pentru Regele Ferdinand un manuscris pe pergament cu inchizatoare de argint care este expus aici.

Sufrageria este decorata de Bernhard Ludwig folosind lambriuri din paltin si frasin cret. Mobilierul din paltin si frasin cret este alcatuit dintr-un dulap-dressoir impozant, incastrat in lambriu. Masa mare este pentru 24 de persoane. Piesele decorative sunt realizate de atelierele müncheneze Wollenweber si autohtone.

Biroul Regelui Ferdinand este o incapere distinsa, ce se remarca prin biroul din lemn de nuc, birou ce a fost placat cu trei panouri sculptate, panouri ce redau imaginea castelelor Peles, Pelisor si Foisor. Incaperea este conceputa de Martin Sthör si este decorata cu mobilier in stilul neo-renasterii germane. In vitrine se gasesc piese din argint, realizate in ateliere din Nürnberg, Petersburg si Londra, ordine si decoratii instituite sau primite de catre Regele Ferdinand si Regina Maria.

Capela integrata apartamentului reginei Maria se afla intr-un spatiu placat cu marmura de Ruschita, accesibil printr-o arcada cu coloane, aurita, ce poarta o inscriptie emblematica. Nota de reculegere confera vitraliile decorate cu antrelacuri ce filtreaza o lumina fascinanta.

In Dormitorul de aur intalnim mobilier executat la Atelierele de arte si meserii din Sinaia, in 1909, mobilier realizat dupa desenele Reginei Maria. Mobilierul din acest dormitor a fost sculptat in lemn de tei si apoi aurit, interpretat in maniera Artei 1900. Bustul din portelan este realizat de Isidore de Rudder. Pictura “Principesa Maria cu fiica ei, Marioara“ este realizat de Szankowski in 1910. Cele doua portrete de tinere sunt realizate de Privat Livemont si Paul Berthon, artisti belgieni de la inceputul sec. XX. Tot aici se afla piese de arta decorativa realizate in atelierele G. Gurschner din Viena, L.C. Tiffany din New-York si A. Moreau din Paris.

Camera de aur, decorata in stil bizantin si celtic, se remarca prin luminatorul din plafon, luminator ce are forma unei cruci celtice.Incaperea pivot a palatului , este decorata cu frunze de ciulini, motiv drag reginei intrucat era emblema orasului Nancy, capitala Art-Nouveau-lui, dar si al Scotiei, locul natal al reginei Maria. Ornamentatia camerei a fost conceputa de Regina Maria, in stil personal. Ea cuprinde o decoratie parietala in stuc aurit, modelat in ramuri de ciulin, plafon in bolta, inchis de luminatorul cu forma unei imense cruci celtice, mobilier aurit, vitralii policrome ce difuzeaza lumina. Arta decorativa este prezenta prin: lampa Tiffany, pocal Faberge, serviciu de pahare, din cristal de Boemia, executat dupa desene ale Reginei Maria, cupe Ströbl, statueta Fix Masseau.

Apartamentul reginei Maria salonul este realizat in stil brancovenesc, cu arhitectura in plafon ogival si coloane, dar si prin coltul retras, cu arcada, numit de Maria “capela“, cu decoratie in aur si marmura de Ruschita. Element decorativ al mobilierului, arcadelor si vitraliilor este entrelac-ul. Sunt expuse doua acuarele cu flori de crin, pictate de Regina Maria in 1935, un pastel semnat J. Taxis si o lucrare a pictorului roman Kimon Loghi, “Orientala“.

Biroul reginei Maria este amplasat intr-un interior impodobit cu coloane brancovenesti si un camin specific interioarelor romanesti, cuprinde un mobilier conceput de regina. Scaunele si masa pentru corespondenta sunt decorate cu simbolurile Mariei, crinul si crucea gamata. Arta decorativa este in stil Art Nouveau si si este realizata in manufacturile Zsolnay Pecs si L.C. Tiffany din New-York.

Apartamentul Regelui Ferdinand – dormitorul decoratia dormitorului in fix si mobilier din lemn de pin, vopsit alb, sunt realizate de vienezul Bernhard Ludwig. Tot aici sunt expuse piese de arta decorativa olandeza.

Apartamentul principilor mostenitori – Salonul camera este decorata cu mobilier din lemn de paltin, fag si tei, in stil Seccesion, executat in atelierele Bernhard Ludwig din Viena. Sticla gravata in tehnica de la inceputul sec. XX, din centrele franceze Nancy si Paris, precum si din atelierele romanesti Azuga si Medias marcheaza arta decorativa.

Apartamentul principilor mostenitori – dormitorul mobilierul este original si este realizat din lemn de rasinoase, vopsit alb, in atelierelor August Bembe din Mainz. Decoratia incaperii este completata de portrete, in creion si carbune, ale Principilor Carol, Nicolae, Marioara si Elisabeta, realizate de A. Argnani si B. Szankowski.

Dormitorul decoratia camerei in fix si mobilierul din lemn vopsit alb, avand motive florale sculptate in méplat, creatie a vienezului Bernhard Ludwig, evidentiaza aceasta incapere. Friza este pictata de polonezul Tadeusz Ajdukiewicz, intre 1903-1904 si reprezinta alegoric, anotimpurile. Piesele unor celebri artisti din anii 1900: E. GaIle, A. A. Daum, R. Lalique, J. Hoffmann, etc. ilustreaza arta decorativa a incaperii.

Salonul pentru oaspeti interiorul este decorat cu: mobilier in stil Louis-Philippe (canapea, fotolii si scaune), piese de arta decorativa din argint, create in manufacture europene. Arta plastica este reprezentata de opera lui Ipolit Strambu: “De la munca“.

Dormitor pentru oaspeti decorata de mobilierul vopsit in alb si piese din sticla, ale artistilor francezi E. Gallé, A. A. Daum, D'Argental. Pastelul din 1895 “Portret de tanara“ al pictoritei Adela Jean reprezinta arta plastica a incaperii.

Camera Victoriei Melita, Ducesa de Hessa aici a fost gazduita Victoria Melita, sora Reginei Maria, casatorita cu Ernst Ludwig, Duce de Hessen, creatorul scolii Art Nouveau de la Darmstadt. Mobilierul, din lemn de rasinoase, vopsit alb, in sill Art Nouveau, este executat in atelierele Bernhard Ludwig din Viena. Arta decorativa este prezenta printr-un vas din sticIa, realizat in atelierele Daum din Nancy si prin argintarie Art Nouveau, lucrata la Bucuresti, in atelierele Nicolau.

Camera lui Alfred de Edinburgh - Alfred de Edinburgh, fratele Reginei Maria, moare in anul in care incepe construirea Pelisorului (1898). Camera lui Alfred din resedinta de la Coburg este reconstituita de Regina Maria.

Decoratia si mobilierul sunt realizate in atelierele Bernhard Ludwig din Viena.

Arta decorativa este prezenta prin piese realizate la inceputul sec. XX, in ateliere din Copenhaga. Garnitura de toaleta, comandata la Dresda, poarta cifrul Ducelui Alfred de Edinburgh, tatal Mariei.

Apartament pentru oaspeti princiari decoratia este inspirata de conceptia lui Karel Liman, prin utilizarea lemnului de brad la coloane si ancadramente si prin jocul de volume si linii. Incaperea este mobilata cu o garnitura din lemn de nuc, in stilul neo-renasterii florentine, datand de la sfarsitul sec. XIX. Ansamblul este completat cu piese din faianta italiana provenind din manufactura Ginori.

In castelul Pelisor putem admira o colectie fabuloasa de arta decorativa. Putem aminti lucrarile unor artisti ca E. Galle, Daum, J. Hoffmann, L.C. Tiffany, Gurschner, etc., dar intalnim si foarte multe lucrari ale Reginei Maria.
Cu toate ca este un castel cu dimensiune mica, Castelul Pelisor este unul dintre cele mai frumoase din Romania si Europa.

Castelul Peleş, resedinta de vara a regilor Romaniei, a fost construit la dorinţa regelui Carol I - primul rege al Romaniei(1866 – 1914). Construit intre anii 1873 - 1883 (etajul I) si intre 1896 si 1914 ( etajul II) in stilul Renasterii germane,dupa planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer si ale celui german Johann Schultz din Lemberg(Lovov),cu tranformari si adaugiri gotice efectuate de arhitectul ceh Karinel Liman in anii 1896 - 1914,este compus din 160 de camere si are un turn central de 66 de m inaltime. A fost decorat de celebrii decoratori J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz si Berhard Ludwig din Viena.

In anul 1866, intre 5-6 august, Carol vine pentru prima oara la Sinaia. Inca de atunci acesta nutrea dorinta de a ridica un somptuos castel, piatra de temelie fiind pusa un deceniu mai tarziu. Este gazduit la Manastirea din localitate, ridicata in 1695 de spatarul Mihail Cantacuzino. In 1872, principele isi cumpara terenul, 1000 de pogoane, si ai solicita arhitectului Wilhelm Doderer, apartinand scolii germane de arhitectura, realizarea planurilor viitoarei resedinte a familiei sale.

In anul 1873, principele Carol I de Hohenzollern – Singmaringen, venit la tronul Romaniei in 1866, incepe construirea Castelului Peles, la Sinaia. La acea data, localitatea se numea Podul Neagului, pe locul cunoscut sub numele de Pietrele Arse. Era un loc salbatic dar pitoresc, ceea ce probabil l-a atras pe tanarul Carol I. Lucrarile incep in toamna anului 1873, sub conducerea arhitectului Wilhelm von Doderer. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apa sau alunecarile de teren. Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările.

În 1875, 10/22 august se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate cateva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede romanesti cu chipul lui Carol I.

Dupa 1876, lucrarile Pelesului sunt in grija arhitectului Johannes Schultz, asistentul lui Doderer, mai usor de convins in modificarea planurilor initiale.

În 1883, la 7 octombrie are loc inaugurarea oficiala a Peleşului, pe care domnitorul l-a vazut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar aşezarea sa pe Valea Prahovei nu era întamplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea graniţa României cu Austro – Ungaria. Însa, în viitor, după unirea Transilvaniei, cu Vechiul Regat, castelul se va găsi chiar în inima ţării. La aceasta data, se incheie in fapt prima etapa de constructie a castelului; activitatea continua, Pelesul fiind transformat si amplificat, la forma actuala ajungandu-se in 1914. Un calcul sumar arată că între 1875 şi 1914 s-au cheltuit la Peleş peste 16 milioane de lei-aur, investiti in construirea sa.

Lucrarile intre 1893 – 1914 au fost incredintate arhitectului ceh Karel Liman care-si pune o puternica amprenta asupra castelului si care construieste si celelalte edificii din complex.

Peleşul va capăta apoi o tot mai mare importanţă, devenind reşedinţa de vara a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai pana în noiembrie. Aici s-au ţinut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroana din 1914 (cand s-a hotărât neutralitatea României din primul razboi mondial care tocmai începuse) şi 1925.

Castelul a găzduit multe personalităţi ale vremii, scriitori, muzicieni, dar şi regi şi regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph sta a facut o mulţime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumuseţea şi bogaţia castelului. În 1906 se astepta o noua vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.

Castelul are 160 de camere şi mai multe intrări şi scări interioare. Turnul central măsoară nu mai putin de 66 de metri înalţime. Pe lângă Peleşul propriu-zis, în zonă au mai fost înălţate încă două construcţii mai mici, Pelişorul şi Foişorul.

Caracteristicile arhitecturii exterioare a Castelului Peles sunt specifice stilului neorenasterii germane : profile ascutite, verticale zvelte, forme neregulate, fragmentarea compozitiei fatadelor, asimetria corpurilor lor, abundenta lemnului sculptat si al elementelor decorative.

Terasele castelului, in stilul neorenasterii italiene, sunt impodobite cu statui, vase, coloane, fantani, acestea contribuind la reusita arhitecturii peisajistice al ansamblului.

Ca si la exterior, si in interior se intalnesc elemente ale neorenasterii germane, dar exista si incaperi in diverse alte stiluri, reluari ale renasterii italiene, engleze, barocului german, rococo-ului, stilului hispo-maur, turcesc etc.

Inca de la intrarea in Palat se poate observa Holul de Onoare, fiind cea mai somptuoasa sala de receptie a castelului. Este amenajat de Karel Liman, in 1911, pe locul unei foste curti interioare. El se inalta pe trei niveluri in centrul corpului principal al Castelului. Peretii salii sunt din lemn de nuc, iar decoratia salii este inspirata de una dintre cele mai reprezentative incaperi de locuit ale Renasterii germane si anume camera Fredenhagen. La bogatia sculturala se adauga basoreliefuri si statuete din alabastru reprezentand subiecte mitologice, biblice si istorice. Toata decoratia in lemn a incaperii cat si o parte din mobilier au fost executate in atelierele vienezului Berhard Ludwig, principalul artist decorator al Pelesului. La nivelul superior, intre arcadele balcoanelor primului etaj, sunt expuse tapiserii franceze de Aubusson din secolul al XVIII-lea. Plafonul din sticla, impodobit cu vitralii, reprezentand scene alegorice si motive heraldice, este mobil, putand fi actionat cu un motor electric sau manual.

Salile de Arme reprezinta o atractie pentru vizitatori datorita diversitatii colectiei de arme cat si al numarului acestora, colectia numarand peste 4000 de piese europene si orientale, din secolele XIV – XVII. Au fost amenajate intre anii 1903-1906, intr-un spatiu decorat in acelasi stil al neorenasterii germane. Peretii sutn decorati la partea inferioara cu lambriuri din lemn de stejar, iar plafonul cu casetoane purtand steme si devize in limba latina. Pe polita se afla o spada germana de calau din secolul al XVI-lea, folosit pentru decapitarea nobililor.

Ansamblul interioarelor este completat de vitralii, lucrari germane originale din secolul al XVII-lea.

Sala de consilii, amenajata in 1914, aminteste una din salile Primariei din Lucerna-Elvetia. Sculptura, intarsia si marchetaria sunt de o bogatie impresionanta.

Cabinetul de lucru al regelui Carol I este decorat cu piese a;e atelierelor Heynmann din Hamburg in stilul neorenasterii germane. A fost finalizat in anul 1883. Se remarca un imputantor birou si un pupitru destinate audientelor oficiale. Vitraliile , piese elvetiene din secolul al XVII-lea, reprezinta steme ale cantoanelor.

Sala veche de muzica a fost transformata dupa 1905, la dorinta reginei Elisabeta ( cunsocuta sub pseudonimul Carmen Sylva) in salon pentru serate literare. Picturile pe panza, semnate de Dora Hitz, ilustreaza basme germane versificate de Carmen Sylva, iar vitraliile – legendele populare romanesti in variantele poetului Vasile Alecsandri.

Sala florentina, prima sala de receptie a castelului, se mai numeste si Marele Salon. Spatiul este decorat, de aceasta data, in stilul neorenasterii italiene cu numeroase elemente de renastere florentina. Usile din bronz turnat, decorate cu personaje feminine si motive florale au fost realizate in atelierele lui Luigi Magni din Roma. Caminul din marmura de Paunazio are in partea superioara reductii din bronz dupa Michelangelo. Completeaza fastul si sobrietatea incaperii doua mari candelabre, o oglinda, arta decorativa dins ticla de Murano, doua lucrari originale de scoala Veronese si Bernardino Luini.

Sala maura a fost proiectata de arhitectul francez Charles Lecompte du Nouy. Plafonul este impodobit cu arabascuri din stuc policromat si aurit. In fundal se remarca o fantana din marmura de Carrara, replica dupa o piesa aflata intr-o moschee din Cairo.

Sufrageria, in stilul neorenasterii germane, este opera lui August Bembe din Mainz. Pe dulapul-dressoir si pe masa sunt expuse piese de argint executate in atelierele Paul Telge si Edmund Wolenweber.

Salonul turcesc poarta pe plafon si pereti broderii executate manual in atelierele Siegert din Viena. Ansamblul este completat de o colectie de vase turcesti si persane din arama.

Pelesul are si o Sala de Teatru, cu o mica scena si 60 de locuri, plus loja regala. Pastreaza in decoratie elementele silului Ludovic al XIV-lea. Pictura plafonului si friza decorativa sunt semnate de austriecii Gustav Klimt si Franz Matsch. Castelul avea dotari extrem de moderne pentru epoca in care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticla al holului de onoare este mobil, putand fi actionat de un motor electric. Inca din 1883, castelul are incalzire centrala.

Scara de onoare, proiectata de Karel Liman, face legatura intre parter si etajul I. Se remarca bogatia sculpturala specifica neorenasterii germane.

Sala de concerte adaugata in 1906 este decorata in stilul neorenasterii engleze. Deasupra caminului din lemn si piatra de Ruschita, se afla portretul reginei Elisabeta, realizat de Jean du Nouy. Aici, s-a hotarat, la Consiliul de Coroana din 1914, neutralitatea Romaniei in primul razboi mondial. Dintre instrumentele muzicale se remarca un clavecin din 1621, un pian cu coarda verticala Bluthner si o orga Rieger cu doua claviaturi.

Dormitorul pentru oaspeti princiari este mobilat cu o garnitura in stilul rococo realizata la Viena de ebenistul Bernhard Ludwig. Candelabrul din cristal de Boemia si statuetele din portelan de Meissen dau stralucire spatiului.

Sufrageria bretona de la etajul I cuprinde un mobilier rustic breton din secolul al XVIII-lea. Piesele sunt decorate cu basoreliefuri reprezentand scene din viata taranilor bretoni, costume si obiceiuri ale acestora.

Apartamentul imperial se impune prin fast si solemnitate. Spatiul este amenajat in anul 1906, in vederea unei vizite pe care imparatul Austro-Ungariei, Franz Josef, urma sa o faca Romaniei cu prilejul jubileului de 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Decoratorul August Bembe a preferat barocul austriac. O nota in plus de somptuositate este data de tapetul din piele de Cordoba.

Pe lângă castel au fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică, şi Vila Şipot. Până la terminarea castelului (1883), Regele Carol I şi Regina Elisabeta, au locuit la casa de vânătoare, terminată înaintea castelului. Datorită uzinei electrice proprie Peleşul a fost primul castel electrificat din Europa.

Peleşul a avut o importanţă deosebită pentru istoria ţării noastre. Aici s-a nascut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 - 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc şi al doilea botezat în religia ortodoxă. În 1921, la Foişor, s-a născut fiul său, regele Mihai I. În 1921, are loc la Peleş, nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, la care participă o mulţime de personalităţi ale vremii, inclusiv primul ministru de atunci, Nicolae Iorga. Doi ani mai tarziu, in 1923, au loc serbarile semicentenarului castelului Peleş (50 de ani de la începerea lucrărilor)

Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953, Peleşul va deveni muzeu, dar trebuie spus ca el putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I. În 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.

Sotii Ceauşescu a vizitat castelul destul de rar. O poveste care circula în anii ‘80 spunea ca soţii Ceausescu ar fi dorit să-şi stabilească o reşedinţă de protocol la Peleş.Cunoscandu-se faptul ca aceştia aveau mania de ordona tot felul de demolari şi schimbări, muzeografii i-au speriat spunandu-le ca în interiorul Castelului este o ciuperca ce atacă elementele din lemn şi este foarte dăunătoare omului. În fapt, adevarul este ca o ciuperca atacase grinzile cladirii din cauza umezelii şi a neaerisirii. Din acest motiv au demarat lucrările de restaurare, fiind înlocuită structura de rezistenţă din holul de onoare şi din sufrageria de la parter. Prudenţi, soţii Ceauşescu au petrecut o singura noapte la Castel, dormind în Foişor.

După Revolutia din 1989, Castelul Peles si Pelisor au fost reintegrate în circuitul turistic. În 2006, Guvernul Romaniei a anunţat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România. Imediat dupa reobţinerea titlului de proprietate, au început negocierile şi Peleş-ul a revenit în proprietatea statului român ca muzeu istoric. În schimb guvernul român a acordat 30 de milioane de euro Casei regale a Romaniei Castelul a fost resedinta regala de vara (pana in 1947),iar astazi adaposteste un muzeu cu colectii de picturi,sculpturi,armuri,covoare,mobila,tapiserii etc.

Castelul Peleş poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat şi este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei a doua jumatati a secolului al XIX-lea.

Camil Ressu

“ Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mişcătoare, monotone ca şi în ritmul doinei, graţia spiritului şi fanteziei. Opera lui ţine un loc nemărginit în admiraţia publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru."

Henri Focillon

"Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa... Prietenia cu artişti francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. ...El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa."

Alexandru Vlahuta

"Viaţa lui Grigorescu o povestesc operele lui,si mai ales pula lui concinaia. O viaţă simplă de pidar, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţara şi în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr şi de frumos..."

Apcar Baltazar

 “ Sub mana dibace a maestrului, lucrurile prind viata, o caldura ce se traduce la suprafata tabloului prin mii de scanteie care prin imperceptibila lor adiere te fascineaza, te pironesc locului, ca te minunezi mereu d-atata iscusinta, d-atata frumusete. Cu totul personala, tehnica savanta a maestrului are variatiuni redate cu o uimitoare indemanare”.

Nicolae Iorga

“ Una din cele mai mari si mai curate glorii ale patriei si neamului, un mare erou modest al artei, un urias lucrator, un intim al naturii si cu care vorbea de-a dreptul, fara invatator si talmaci, cu suflet romanesc de o energie si lumina geniale, au disparut ... Marele Grigorescu nu mai este. Stiti pare in imprejurimi de acestea ca cum o mana pizmasa s-ar repezi asupra mantiei de glorie si onoare a tarii tale si ar smulge, pentru a nu-l mai da niciodata inapoi, unul din cele mai curte margaritare ce o impodobeau “.

Nicolae Grigorescu

( 15 mai 1838 – 21 iulie 1907)

Nicolae Grigorescu se naste la 15 mai 1838 in satul Pitaru, jud. Dambovita, fiind al saselea copil al familiei Grigorescu, Ion si Ruxandra.

In 1843, cand ai moare tatal, familia se muta la Bucuresti, in Mahalaua Caramidarilor, in casa unei matusi.

Dupa o timpurie ucenicie (1848-1850),de la varsta de 10 ani, in atelierul miniatursistului si pictorului de biserici ceh Anton Chladek ( 1794 – 1882) la Bucuresti, executa icoane pentru bisericile din Baicoi (1853) si Caldarusani (1854-1856), si picturi murale pentru bisericile Zamfira (1857) si Agapia (1858- 1861).

In 1856, realizeaza compozitia istorica Mihai scapand stindardul, pe care o prezinta Domnitorului Barbu Stirbei, impreuna cu o petitie prin care solicita sprijin financiar pentru continuarea studiilor.

Intre anii 1856 -1857, picteaza biserica noua a Manastirii Zamfira, apoi, pana in anul 1861, biserica Manastirii Agapia.

La interventia lui Mihail Kogalniceanu care il intalneste pe artist la Agapia, primeste in 1861, o bursa de la Ministerul Moldovei, pentru a studia la Paris.

In toamna anului 1861, tanarul Grigorescu pleaca la Paris, unde intra la Scoala de Belle-Arte.

In 1862-1863, frecventeaza atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Face copii la Luvru, dupa panzele lui Gericault, Rubens, Rembrandt s.a. In cursul verilor, pana in 1869, lucreaza la Barbizon, in alte locuri din preajma Parisului, in atmosfera cultului pentru pictura in plein-air, ce pregateste apropiata afirmare a impresionistilor.

Constient de propriile-i lacune in formatia artistica, va studia in primul rand desenul si compozitia. Paraseste insa curand acest atelier si, atras de conceptiile artistice ale Scolii de la Barbizon, se stabileste in aceasta localitate, desavarsindu-si educatia picturala prin asimilarea experientei unor artisti ca Jean-Francios Millet, Camille Corot, Gustave Courbet si Theodore Rousseau.

In cadrul Expozitiei Universale de la Paris ( 1867) participa cu sapte lucrari, expune la Salonul parizian (din 1868) tabloul Tigancusa si la Expozitiile artistilor in viata din Bucuresti (incepand cu 1870) si la expozitiile organizate (din 1973) de "Societatea Amicilor Belelor-Arte".

In anii 1873-1874 face o calatorie de studii prin Italia, Viena, Grecia si Constantinopol.

In 1877, este chemat sa insoteasca armata romana in calitate de pictor de front, realizand la fata locului, in luptele de la Grivita si Rahova, desene si schite ce vor sta la baza unor compozitii.

Din 1879 pana in 1890, lucreaza indeosebi in Franta, fie in Bretania, la Vitre, fie in atelierul sau din Paris. Revenit in tara, deschide mai multe expozitii personale la Ateneul Roman (1891, 1895, 1900, 1901, 1902, 1904).

Din 1890, se stabileste in tara si se dedica in special subiectelor rustice; picteaza potrete de taranci, care de boi pe drumuri prafuite de tara si numeroase peisaje cu specific romanesc. Construieste, la Campina, o casa, devenita apoi muzeu.

In 1899, este ales membru al Academiei Romane, fiind primul artist caruia i se acorda atata importanta si pentru care constituia o onoare.

Nicolae Grigorescu se stinge din viata la 21 iulie 1907, la Campina, in casa pe care si-a dorit-o si in bratele femeii pe care a iubit-o atat de mult. In atelier, pe sevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminata, Intoarcerea de la balci.

Nicolae Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii romane moderne - urmat curand de Andreescu si Luchian - si numele sau devine un simbol pentru tinerele generatii de artisti care, in primele decenii ale acestui secol, cautau sa identifice si sa aduca in lumina valorile profund definitorii ale spiritualitatii romanesti. In portrete (D. Grecescu, Carol Davila, Andreescu la Barbizon), autoportrete, compozitii inspirate de experienta participarii la razboiul de independenta (Atacul de la Smardan, Rosior calare, Scenele cu prizonieri turci), in seria de "Care cu boi", in peisajele realizate in tara sau in timpul calatoriilor in strainatate (La Posada, Pescarita din Granville, Raspantie in oras la Vitre, Batrana din Brolle, Bordei in padure, Peisaj de toamna) se impun aspecte ale unui stil si ale unei viziuni inconfundabile.

Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu din Campina te intampina inca de la intrare cu frumusetea dar mai ales cu modestia casei pe care o vei vizita.

Pictorul Nicolae Grigorescu si-a trait in aceasta casa ultimii sai ani de viata, 1904 – iulie 1907, aici regasindu-se si ultimul sau atelier. El s-a retras la Campina impreuna cu familia sa : sotia, Maria Danciu si fiul lor, Gheorghe Grigorescu.

Peisajul cat mai ales linistea si seninatatea Campinei l-au atras pe Nicoale Grigorescu. Tot Campina avea sa-i procure materia prima pentru cele mai frumoase peisaje, care cu boi si chipuri de tarancute, rumene in obraj de la munca campului.

Casa construita chiar de artist, a ars din nefericire in intregime, in timpul Primului Razboi Mondial, deoarece aici fusese stabilit Cartierul General german, pentru intreaga zona. O mica parte din obiectele personale au putut fi recuperate, ceea ce a facut posibila reconstruirea casei artistului atelierul, biblioteca, sufrageria si a coltului turcesc, care te intampina inca de la intrare.

Muzeul a fost redeschis in anul 1957. Tablourile, in original, provin din patrimoniul initial al casei memoriale a artistului sau sunt imprumutate din colectiile Muzeului de Arta din Ploiesti si ale Muzeului de Arta al Romaniei.

Reconstructia s-a desfasurat sub atenta indrumare a fiului artistului, fiind de mare ajutor fotografiile de familie din timpul vietii lui Nicolae Grigorescu.

Planurile de reconstructie au fost realizate de arhitectul campinean Popisteanu, iar Nae Goage, sculptor amator dar si ucenic al artistului, impreuna cu Gheorghe Grigorescu, fiul marelui pictor, au contribuit la refacerea cat mai fidela a cladirii devenita astazi muzeu si care poarta cu mandrie numele de Nicolae Grigorescu.

Atelierul

Tapiseria de pe peretele din dreapta, cumpãratã de artist de la Paris, a fost manufacturatã în atelierele regelui Ludovic al XIV-lea, creatã fiind de Le Brun, maestru la curtea regelui. Aici se afla in original tablouri ale pictorului : Vas cu flori de camp, Vas cu flori de mar, Cap de taranca, Pastorita stand, Care cu boi, Peisaj – Posada, precum si obiecte personale. Biroul dar si patul din atelier denota simplitate insa si o mare bogatie spirituala, aratandu-ne modestia si bunul gust in care a trait Nicolae Grigorescu.

Toatã mobila acestei camere a fost cumpãratã de Grigorescu de la Paris si adusã aici în Câmpina.

Coltul turcesc

In hol, unde este amenajat un mic colt turcesc, cuprinzand obiecte achizitionate de artist in timpul cãlãtoriilor sale. Toate fac obiectul tabloului din stanga "Interior turcesc", unde se remarcã faptul cã partea stangã a tabloului este pictatã in cele mai mici detalii, in timp ce dreapta este lãsatã la nivelul sugestiei.

In jurul acestui tablou sunt altele avand ca temã Rãzboiul de Independentã 1876-1877. Nicolae Grigorescu a participat la rãzboi ca pictor-reporter, alãturi de alti pictori romani si strãini. El a reusit sã facã multe lucrãri pe tema rãzboiului, adaptandu-se rapid la conditiile de luptã, a devenit un mare pictor al scenelor de bãtãlie si al vietii de campanie in general.

"Schita atacului de la Smardan" este una dintre multele studii pregãtitoare ale faimosului tablou la care a lucrat timp de 8 ani. "Convoi de prizonieri turci trecand Dunãrea" - sunt prizonieri turci de la Plevna, iîntr-o zi friguroasã, ploioasã si cetoasã de noiembrie. In partea dreaptã fatã de "Interiorul turcesc", gãsim fata opusã a rãzboiului - "La fantanã" - intr-un moment de liniste, ofiteri adãpandu-si caii, tãifãsuind cu cateva fete frumoase; putin mai sus, pe scarã - "Infanteristul"

Sufrageria

Aici artistul obisnuia sã-si primeascã prietenii, ce veneau sã-l viziteze. În jurul acestei mese, au luat loc importante personalitãti ale vietii artistice I.L.Caragiale, B.St.Delavrancea ,Al. Vlahutã, Dr. Istrati.

Regasim expuse doua dintre creatiile foarte dragi artistului "Car tras de boi", una din cele mai mari lucrãri ale artistului, apoi - "Ghiocel" din nou, în atmosfera unei zile toride de varã, teme pe care artistul a reusit sã la abordeze într-o manierã inegalabilã în întreaga picturã româneascã.

În dulap si pe rafturi sunt obiecte cumpãrate de artist în timpul cãlãtoriilor sale.

Camera de oaspeti

Aici sunt expuse costumele populare ale sotiei artistului, pe care aceasta le purta cand poza, unul din regiunea Arges iar celalalt din Romanati.

Pe perete sunt schite: Grigorescu a fãcut multe schite in special in timpul Rãzboiului pentru Independentã, fãcand din acest gen artistic principala sa ocupatie timp de multi ani de zile.

Biblioteca

Aici existã cateva din cãrtile artistului, pentru cã marea lor majoritate au fost distruse in timpul incendiului. Sunt cãrti rare, marea lor majoritate scrise in francezã, editate incepand din 1683, cãrti de filozofie, artã si literaturã. Printre ele putem gãsi editia din 1901 a "Momente"-lor lui Caragiale, cu dedicatia autorului, marele dramaturg roman si un admirator declarat al pictorului.

Dedicatia sunã dupã cum urmeazã:

"Lui Nicolae Grigorescu,

Dragul nostru prieten, te rog, acceptã aceste "Momente" la începutul cãrora mi-am luat libertatea de a scrie ilustrul tãu nume si la primire ignorã te rog valoarea pecuniarã a cadoului, dar ia în consideratie dragostea ce-l insoteste.

Din partea modestului si iubitorului tãu prieten, Caragiale, 1901, Bucuresti."

În bibliotecã existã de asemenea o lucrare realizatã în Franta, la Vitré, una din putinele care ilustreazã frumoasa perioadã petrecutã de artist in Bretania.

Pe peretele din stanga se aflã portretul sotiei artistului - Maria Danciu, o femeie energicã si frumoasã, care l-a inteles si l-a sprijinit intreaga sa viatã. Singurul lor fiu, Gheorghe Grigorescu, a fost cãsãtorit cu Anisoara, una dintre fiicele scriitorului Al. Vlahutã. De la fiu, artistul a avut 4 nepoti - doi au murit, ceilalti doi trãiesc la Paris, stabiliti acolo de mult timp - o nepoatã arhitect si un pictor-scenograf .

Muzeul Bran este detinatorul unor valoroase si diversificate colectii de obiecte muzeale, unele apartinand tezaurului patrimoniului cultural national. Colectiile sunt structurate pe principalele domenii ale istoriei, istoriei artei, etnografiei si artei populare, reprezentate in tematicile celor trei sectii ale muzeului: Castel, Vama medievala si Muzeul Satului Branean. De mare valoare este colectia de arme albe si de foc, care subliniaza functia militara indeplinita de Cetatea Bran in Evul Mediu. De asemenea, de importanta deosebita sunt si colectiile de arta decorativa (mobilier, ceramica, argintarie) si arta plastica (sculptura si pictura pe lemn), provenite din vechiul fond regal, achizitii si donatii.


1. Patul cu baldachin, Lucrat manual din lemn de tei, arin, nuc, molid si stejar la inceputul sec. al XVIII-lea, cu o decoratie sculptata specifica barocului italian, a fost daruit Reginei Maria de catre actrita Marioara Voiculescu. Se remarca cele doua panouri de pe tablia din spate, sculptate in bazorelief cu scene religioase: “Nasterea lui Iisus” si “Inchinarea Magilor”. Cele doua compozitii sunt flancate de trei coloane in torsada cu vrejuri si capiteluri cu frunze de acant. Doua coloane asemanatoare, de dimensiuni marite, inconjurate de vrejuri se regasesc sustinand baldachinul format din casete decorate cu heruvimi sculptati. Tablia din fata patului este decorata cu friza reprezentand personaje in vestimentatie de epoca, iar motivul de pe frontonul patului cu ornamente florare, avand central un blazon cu cal, vultur si leu, este intalnit si pe interiorul usii care da in camera cu grinzi pictate de la etajul al II-lea din castel.

2. Lada datata in anul 1692, Sculptata in lemn de platin cu ornamente in stilul Renasterii Germane, a apartinut colectiei regale, decorand in perioada interbelica “Salonul galben” al Reginei Maria de la etajul I din castel.

3. Masuta din lemn de nuc, Cu doua oranamente din fier forjat incrucisate sub tablie, aminteste de mesele spaniole si poarta pe traverse crucea gamata, simbolul Reginei Maria.

4. Vitrina in stil neorococo de la sfarsitul sec. al XIX-lea Face parte din garnitura de salon stantata de August Bembe din Mainz. Linia delicata si eleganta a vitrinei este completata de finisajul aurit si pictat cu flori, peisaje si un personaj feminin in costum de epoca incadrat in tonto.

5. Biroul in stil neorococo de la sfarsitul sec. al XIX-lea Face parte din garnitura de salon stantada de August Bembe din Mainz. Frumusetea si eleganta piesei este data de sistemul de curbe si contracurbe in exces, inspirat din formele scoicilor. Piesa este aurita si pictata cu flori, motive zoomorfe, peisaje si doua personaje cu vestimentatie de epoca. In culori de mare valoare si frumusete, gama cromatica a compozitiilor pictate este perfect amortizata cu ansamblul.

6. Statueta “Trei generatii”, Germania, anonim, sec. XVI.
Grupul statuar, sculptat in lemn, reprezinta pe Sfanta Ana si Iisus copil. In mana dreapta, Sfanta Ana tine o carte deschisa cu fata in sus. Iisus tine in mana stanga o carte inchisa.

7. Statueta “Maria cu Iisus” , Germania, anonim, sec. XVI.
Sculptura in lemn, pictata, infatiseaza pe Sfanta Maria cu Iisus copil in brate, care are pe cap val si coroana, iar fata este incadrata de bucle marunte. Iisus tine in mana dreapta un mic glob.

8. Basorelief “Sfantul Laurentiu”, Transilvania, anonim, sec. XVI.
Sfantul Laurentiu este reprezentat in picioare avand o tunica lunga, in falduri verticale, peste umeri o mantie lunga, decorata cu spirale, prinsa la piept cu o fibula ovala. Pe cap are coroana. Langa piciorul drept, insemnele fierarilor: ciocanul si nicovala, motiv pentru care este considerat patronul breslei fierarilor. Piesa este cioplita in lemn grunduit si pictat.

9. Maria cu Iisus, Rusia, sec. XIX
Icoana Maicii Domnului cu Iisus copil este pictata pe lemn de teifiind incadrata cu o rama sculptata cu motive vegetale in relief. Maria apare cu un maforion auriu bogat ornamentata, iar Iisus este infatisat cu o mantie rosie. La baza icoanei, pe o banda alba se afla o inscriptie in limba rusa.

10. Triptic, Romania, sec. XIX
Pe panoul central este pictata Maria cu Iisus copil.
Usita din dreapta este impartita in doua registre: sus este reprezentat Sfantul evanghelist Luca, iar dedesupt apare Sfantul Gheorghe omorand balaurul. Pe usita din stanga sunt pictate: sus Sfanta Paraschiva, iar jos Sfntul Dumitru.

11. Triptic, Grecia, sec. XIX Icoana centrala infatiseaza pe Iisus Imparat, iar pe usitele laterale Sfantul Gheorghe si Sfantul Vasile. Tripticul se inchide sub un fronton ogival, decorul este in relief cu motive florare.

12. Candela de argint, Georg May II, 1697.
Decorul candelei este impartit in trei registre: registrul median este compartimentat in noua medalioane cu motive florare. Prinderea se face prin trei lanturi si un capacel. Conform inscriptiei Candela a fost facuta pentru ”gospojda Maria” de la manastirea Hurezi.

13. Vas de cult, Romania, sec. XVIII
Piesa din argint realizata intr-un atelier din Tara Romanesca, are o forma sferoidiala cu marginea buzei rasfranta. Decoratia este impartita in cinci medalioane cu scene biblice. Toarta este formata prin imbinarea a doi dragoni.

14. Bomboniera, Romania, sec. XIX.
Piesa de argint, cu baza dreptunghiulara si peretii resfranti spre exterior, decoratii vegetale prin ajurare. Anse in forma de vulturi cu o esarfa in cioc.

15. Recipient pentru parfum, atelier oriental, sec. XX.
Piesa din argint, formata din mai multe elemente sferice alungite, bogat ornamentata cu elemente vegetale stilizate. Gatul suplu, alungit, este terminat printr-un cap bombat.

16. Amfora, faiantata de Urbino, Italia, sec. XVIII.
Vasul in forma de amfora, probabil recipient pentru vin este decorat cu motive vegetale si zoomorfe. Piesa prezinta doua medalioane, pandant, unul din ele cu subiect alegoric: un cupidon pe un leu inconjurat de mere de aur, terminat intr-un mascheron a carui gura servea ca orificiu de curgere a bauturii. Celalalt medalion il infatiseaza pe zeul Bachus tinand intr-o mana un ciorchine de struguri iar in cealalta o cupa. Cromatica este albastru pe fond alb.

17. Statueta, portelan de Meissen, Germania, sec. XVIII.
Piesa reprezinta un cocos pe un snop de grau, in atitudine de lupta. Penajul stralucitor si bogat, realizat prin linii sinuoase. Gama cromatica: verde, rosu, brun si galben.

18. Farfurie, faiantata de Talavera, Spania, sec. XIX.
Farfuria din faianta, pictata manual prezinta o scena cu Don Quijote. Gama cromatica: brun si albastru.

19. Platou, China, sec. XVIII.
Platoul din portelan este decorat in campul central cu cinci dragoni, zburand printre nori. Gama cromatica: albastru pe fond alb.


20. Spada de cavalerie, Cel mai reprezentativ tip de arma alba ofensiva din secolul al XVI-lea. Capul manerului masiv, pentru a echilibra lama, este în general, alungit, in forma de para sau maslina continuat la baza cu un gat care se sprijina la cele doua extremitati pe maner si pe un buton. Manerul este de regula scurt, canelat sau în torsada. Garda are doua brate, cu un inel lateral si un inel vertical, ambele montate la originea garzii. Lama prezinta un talon intre garda si taisuri, o portiune mai îngusta si netaioasa, ”riccaso”-ul pe care se plaseaza marca atelierului. Spadele de cavalerie prezinta o aparatoare completa sau în spirala, de la garda pana la capatul manerului.

21. Arma specifica armatelor otomane a fost iataganul. Are o lama curba cu varful ascutit si ridicat inspre in sus. Decorata pe intreaga suprafata cu medalioane cu inscriptii incadrate de elemente vegetale. Manerul este din fildes montat pe lama cu o bratara decorata geometric, cu butoni filigramati. Teaca este decorata florar.

22. Briceagul - piesa de costum - Este de forma curba si se termina cu un buton in forma de cap uman. Decoratia este vegetala. Lama este lata cu varf curb, zimtata la partea superioara, decorata vegetal, face legatura cu un lant prevazut cu doi butoni sferici, filigramati. Atelier din Turcia.

23. Buzduganul Este o arma masiva, formata dintr-un cap metalic înmanusat la o coada de lemn. In secolul al XV-lea se folosea forma cilindrica, intarita cu sase fete proeminente, iar în secolul al XVI-lea cu sase pâna la opt fasete arcuite. Capul buzduganului a cunoscut forme diferite, de la cele cu darda in varf, inconjurat de corpi ascutiti pana la cele cu cap simplu, cu varf alungit.

24. Biciul de lupta. Era ca si buzduganul o arma masiva. La o coada de lemn se atasa o ghioaga metalica, cu sau fara tepi. Ghioaga era legata de coada cu un lant.

25. Securile de lupta. Sunt arme ofensive cu o parte taioasa (securea propriu-zisa) si o muchie netaioasa, care poate lua forma de ciocan. Atelier occidental sec.al XV-lea;

26. Halebarda. Este o arma de infanterie compusa din: secure, a carei lovitura zdrobea piesele metalice ale armurii nimicind pe inamic; carlig pentru agatarea si doborarea de pe cal a calaretului sau pentru ranirea picioarelor calului; varf masiv si ascutit (sulita), care patrunde cu usurinta printre placile armurii, strapungand reteaua de zale îmbracata pe sub armura. De origine elvetiana, halebarda era folosita pe scara larga in Germania inca din secolul al XIV-lea si introdusa in Franta, la pedestrime in vremea lui Ludovic al-XI-lea. Atelier occidental sec.al XVI-lea.

27. Armura (copie sec.XIX). Compusa din casca inchisa, grumajer nituit, camasa formata din pieptar si spatar. Braul este format din placi articulate, bratele alcatuite din doua piese cilindrice, articulate la umar si la cot, terminate cu manusi; pantalonii formati tot din doua piese cilindrice cu articulatii la genunchi si glezne. Incaltamintea tip „laba de urs”.

28.Scut tip „rondasa” (sec.XVI). Piese cu campul usor bombat. In regiunea ombilicala, intr-o floare de metal, este montat un varf tronconic. Atelier posibil Nurenberg (Germania).

29. Arbaleta cu cric: Din a doua jumatate a secolului al XV-lea pana in secolul al XVII-lea se intrebuinteaza un cric separat de corpul arbaletei, care se monta numai pentru armare. Arcul era tras cu o cremaliera. Arbaleta cu cric are corpul mai scurt si mai gros, pat din lemn si placat cu os, coarda este din intestin de animal. Atelier occidental.

30. Carabina Incepand din secolul al XVI-lea apare carabina, o arma scurta, usoara, folosita de trupele de cavalerie. Carabinele „trambeon” cu cremene au teava bitronconica lipsa, partea dinspre pat este hexagonala la exterior si decorata vegetal; mecanismul de aprindere plasat dreapta, este decorat. Patul este plat, cu o decoratie bogata. Garda tragaciului este din otel.

31. Pistoalele cu cremene. Pistoalele au suportat aceleasi transformari in sistemul de încarcare si aprindere ca si pustile si carabinele. Din a doua jumatate a secolului al XVII-lea vor predomina pistoalele cu deschidere unghiulara intre pat si teava mult mai mica. Pistoalele cu cremene au teava tronconica si un mecanism de tragere plasat dreapta. Patul este din lemn. (1-atelier Tula din Rusia; 2-atelier occidental din Anglia;3-Atelier Danzig/Polonia).

Dracula – asa cum este perceput astazi – constituie rezultatul interferentei unor fapte istorice reale, intrate în legenda, legate de domnia lui Vlad Tepes – Dracula, al consemnarilor unor cronicari ai vremii, cu intentia de a-l pune pe marele voievod într-o lumina nefavorabila, amplificate în secolele urmatoare prin asocierea cu personajul romanului de fictiune „Dracula”, aparut în Anglia, în 1897, avându-l ca autor pe scriitorul irlandez Bram Stoker.
Adevarul despre domnitorul Tarii Românesti Vlad Tepes (1456-1462; 1476) este cunoscut din numeroase lucrari apartinând istoricilor români si straini. Convins ca numai o domnie puternica în interior putea sa asigure ordinea în tara si sa organizeze cu succes apararea ei de primejdiile externe Vlad Tepes recurge la o domnie autoritara, impune supusilor sai cinstea si harnicia ca virtuti; necinstea (hotia) lenevia si viclenia erau pedepsite cu asprime prin tragerea în teapax, o pedeapsa cruda, dar care poate fi înteleasa doar în raport cu epoca în care a trait, o epoca de mare cruzime, care a cunoscut si alte pedepse, la fel de aspre, cum ar fi arderea pe rug, spânzuratoarea etc..
Ca urmare a masurilor sale drastice, Vlad Tepes a reusit sa instaureze ordinea în tara: „strain de mila si de îndurare – spune istoricul A.D.Xenopol – el puse cumplita lui fire în slujba tarii sale si dupa ce o curata de rele launtrice, el puse piept înjosirii în care cazuse tara”.
Faptele sale au atras însa ura multora dintre contemporanii sai. Acestia l-au defaimat si acuzat de întelegeri cu turcii contrare intereselor tarii; a fost închis de catre regele Matei Corvin si mai târziu chipul sau de om crud, dar care a pus „cumplita lui fire în slujba tarii sale”, a fost asociat cu vampirul Dracula, personajul principal din celebrul roman de fictiune „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker aparut la Londra în 1897 si considerat de catre Oscar Wilde „poate cel mai frumos roman din toate timpurile”.
Legatura care se face între personajul din romanul lui Bram Stoker si domnitorul Vlad Tepes-Dracula este sugerata chiar de catre autor, care consemneaza: ”… a fost într-adevar acel voievod Dracula care si-a dobândit numele împotrivindu-se turcilor peste marele fluviu chiar de la frontiera cu Turcia”6. Bram Stoker crede ca acesta nu a fost un om obisnuit „caci de-a lungul secolelor s-a vorbit de el ca de cel mai iscusit, cel mai viclean dar si cel mai viteaz dintre fiii tarii de dincolo de padure, spiritul lui ager si vointa lui de fier au intrat cu el în mormânt si lupta si acum”. Aici autorul face legatura cu credinta legata de strigoi, a caror existenta, imaginata de credintele populare, nu se sfârseste odata cu generatia din care provine: „Ne-mortii (adica strigoii, vampirii) sufera de blestemul nemuririi, spune Bram Stoker, trec dintr-o epoca în alta înmultindu-si victimele, sporind relele lumii …”.
Personajele din romanul „Dracula” sunt rezultatul fanteziei autorului, dar faptele contelui Dracula si sfârsitul acestuia au la baza credintele populare legate de existenta unor forte ale raului: vampiri sau strigoi. În credintele mai multor popoare vampiri sunt oamenii morti care în virtutea unei pedepse sau a unui blestem din timpul vietii, îsi parasesc noaptea mormântul si ratacesc printre oamenii vii care dorm si le sug sângele – singura lor hrana. Tot vampir este considerat si liliacul, un animal care ziua traieste în pestera iar noaptea iese si le suge sângele oamenilor.* În America centrala si în America de Sud vampirii sunt o specie de lilieci mari care se hranesc cu sângele pasarilor si mamiferelor surprinse în somn. În celebra sa lucrare Odisseea, poetul antic Homer, identifica liliacul cu sufletele mortilor.
Asa cum este interpretat astazi, Dracula apare în persoana voievodului Tarii Românesti, Vlad Tepes, sub al carui chip (înfatisat într-o xilogravura din „Povestirile germane despre Dracula Voievod” aparuta la Nurenberg în 1488) este reprezentat în numeroase reclame comerciale. În aceasta ipostaza nu mai este privit ca o adevarata personalitate istorica, ci ca un vampir asa cum este cunoscut, de catre turistii occidentali, din romanul lui Bram Stoker si din numeroasele filme care au fost turnate în Vest, începând din anul 1922.
Astfel, în timp ce portretul domnitorului român, care apare pe coperta editiei Povestirilor germane, publicata la Bamberg, în 1491, sugereaza un simt al dreptatii pe care l-a transpus în viata, cu mijloace de o cruzime deosebita, judecate dupa normele epocii contemporane, dar tipice epocii în care a trait, imaginea transpusa pe ecran ne reda un Dracula cu o figura de o cruzime ce nu mai are de-a face cu spiritul de dreptate. Aceasta imagine, fantezista si înfioratoare, este pe gustul turistului plecat în cautarea senzationalului si care, odata ajuns în România, a asociat si castelul Bran (care prin înfatisarea si amplasarea sa degaja un aer de mister) cu locurile pe unde a bântuit imaginarul Dracula.
Castelul Bran, unul dintre cele mai valoroase monumente de arhitectura medievala din România, cu functii istorice, militare si economice, este cunoscut de catre turistii din întreaga lume drept Castelul lui Dracula.
Majoritatea turistilor, dupa ce viziteaza castelul Bran, pleaca dezamagiti ca nu l-au întâlnit pe Dracula – Vampirul care suge sângele oamenilor, cunoscut din filme si asociat cu figura domnitorului român Vlad Tepes – Dracula. Si nu-l întâlnesc pentru ca vizitatorii nu fac distinctie între o realitate istorica si o povestire la originea careia stau atât personajul din romanul lui Bram Stoker, intitulat Dracula, în care actiunea are la baza credintele populare despre strigoi si vampiri cât si legendele despre Vlad Tepes, în special acelea care-l prezinta ca pe un voievod crud. Interferenta personajului principal din romanul Dracula cu legendele despre domnitorul real Vlad Tepes – Dracula, o personalitate de referinta a istoriei românilor, a dat nastere unui personaj imaginar cunoscut sub numele de Dracula vampirul, ca întruchipare a unui duh rau, care tulbura linistea oamenilor, îi chinuie si pe cei intrati sub stapânirea lui îi transforma în aceste forte ale raului. Acest personaj exista la nivelul imaginarului si nu poate fi ilustrat într-o expozitie muzeala asa cum este cea din Castelul Bran.
Castelul Bran a fost botezat castelul lui Dracula în urma cu trei decenii, de catre turisti, în special americani, veniti în cautarea lui Dracula din filmele de groaza realizate dupa romanul lui Bram Stoker. Turistii au surprins la intrarea în Transilvania un castel care prin înfatisare se asemana cu castelul descris de catre autorul irlandez. De aceea l-au botezat Castelul lui Dracula. Ce legatura poate fi între Dracula din imaginatia turistului venit în cautarea vampirului si Castelul Bran? Este simplu. Daca este vorba de domnitorul Tarii Românesti, istoria consemneaza mai multe campanii întreprinse de catre Vlad – Tepes – Dracula de pedepsire a negustorilor sasi brasoveni care nu se supuneau poruncilor voievodului cu privire la comertul prin târgurile din Tara Româneasca. Si este logic ca trecerea sa se fi facut pe la Bran, trecatoarea cea mai apropiata de Brasov, care facea legatura cu Târgovistea, resedinta domnului muntean. Relatiile cu castelanii de la Bran nu vor fi fost prea cordiale, întrucât acestia erau reprezentanti ai cetatii Brasovului, ostil lui Vlad Tepes.
Daca Vlad Tepes a stapânit Castelul Bran e greu de raspuns întrucât documentele scrise nu consemneaza acest lucru. Dar documentele existente în arhive cu privire la Cetatea - Castel Bran, atâtea câte se mai pastreaza, sunt cu caracter preponderent administrativ; se refera la veniturile si cheltuielile de pe domeniul cetatii Bran si în foarte mica masura la evenimente cu caracter politico-militar. Se poate sustine însa ca în toamna anului 1462, dupa ce oastea regelui Ungariei, Matei Corvin, l-a prins în apropierea cetatii de la Podul Dâmbovitei, de lânga Rucar, situata la cca 25 km de Bran, domnitorul Vlad-Tepes a fost dus la Castelul Bran si închis aici timp de vreo doua luni, dupa cum consemneaza recentul volum Vlad-Tepes Dracula, Editura Mirador, Arad, 2002, autor Gheorghe Lazea Postelnicu. De aici a fost dus si întemnitat la Cetatea Visegrad.

Muzeul Bran este detinatorul unor valoroase si diversificate colectii de obiecte muzeale, unele apartinand tezaurului patrimoniului cultural national. Colectiile sunt structurate pe principalele domenii ale istoriei, istoriei artei, etnografiei si artei populare, reprezentate in tematicile celor trei sectii ale muzeului: Castel, Vama medievala si Muzeul Satului Branean. De mare valoare este colectia de arme albe si de foc, care subliniaza functia militara indeplinita de Cetatea Bran in Evul Mediu. De asemenea, de importanta deosebita sunt si colectiile de arta decorativa (mobilier, ceramica, argintarie) si arta plastica (sculptura si pictura pe lemn), provenite din vechiul fond regal, achizitii si donatii.


1. Patul cu baldachin, Lucrat manual din lemn de tei, arin, nuc, molid si stejar la inceputul sec. al XVIII-lea, cu o decoratie sculptata specifica barocului italian, a fost daruit Reginei Maria de catre actrita Marioara Voiculescu. Se remarca cele doua panouri de pe tablia din spate, sculptate in bazorelief cu scene religioase: “Nasterea lui Iisus” si “Inchinarea Magilor”. Cele doua compozitii sunt flancate de trei coloane in torsada cu vrejuri si capiteluri cu frunze de acant. Doua coloane asemanatoare, de dimensiuni marite, inconjurate de vrejuri se regasesc sustinand baldachinul format din casete decorate cu heruvimi sculptati. Tablia din fata patului este decorata cu friza reprezentand personaje in vestimentatie de epoca, iar motivul de pe frontonul patului cu ornamente florare, avand central un blazon cu cal, vultur si leu, este intalnit si pe interiorul usii care da in camera cu grinzi pictate de la etajul al II-lea din castel.

2. Lada datata in anul 1692, Sculptata in lemn de platin cu ornamente in stilul Renasterii Germane, a apartinut colectiei regale, decorand in perioada interbelica “Salonul galben” al Reginei Maria de la etajul I din castel.

3. Masuta din lemn de nuc, Cu doua oranamente din fier forjat incrucisate sub tablie, aminteste de mesele spaniole si poarta pe traverse crucea gamata, simbolul Reginei Maria.

4. Vitrina in stil neorococo de la sfarsitul sec. al XIX-lea Face parte din garnitura de salon stantata de August Bembe din Mainz. Linia delicata si eleganta a vitrinei este completata de finisajul aurit si pictat cu flori, peisaje si un personaj feminin in costum de epoca incadrat in tonto.

5. Biroul in stil neorococo de la sfarsitul sec. al XIX-lea Face parte din garnitura de salon stantada de August Bembe din Mainz. Frumusetea si eleganta piesei este data de sistemul de curbe si contracurbe in exces, inspirat din formele scoicilor. Piesa este aurita si pictata cu flori, motive zoomorfe, peisaje si doua personaje cu vestimentatie de epoca. In culori de mare valoare si frumusete, gama cromatica a compozitiilor pictate este perfect amortizata cu ansamblul.

6. Statueta “Trei generatii”, Germania, anonim, sec. XVI.
Grupul statuar, sculptat in lemn, reprezinta pe Sfanta Ana si Iisus copil. In mana dreapta, Sfanta Ana tine o carte deschisa cu fata in sus. Iisus tine in mana stanga o carte inchisa.

7. Statueta “Maria cu Iisus” , Germania, anonim, sec. XVI.
Sculptura in lemn, pictata, infatiseaza pe Sfanta Maria cu Iisus copil in brate, care are pe cap val si coroana, iar fata este incadrata de bucle marunte. Iisus tine in mana dreapta un mic glob.

8. Basorelief “Sfantul Laurentiu”, Transilvania, anonim, sec. XVI.
Sfantul Laurentiu este reprezentat in picioare avand o tunica lunga, in falduri verticale, peste umeri o mantie lunga, decorata cu spirale, prinsa la piept cu o fibula ovala. Pe cap are coroana. Langa piciorul drept, insemnele fierarilor: ciocanul si nicovala, motiv pentru care este considerat patronul breslei fierarilor. Piesa este cioplita in lemn grunduit si pictat.

9. Maria cu Iisus, Rusia, sec. XIX
Icoana Maicii Domnului cu Iisus copil este pictata pe lemn de teifiind incadrata cu o rama sculptata cu motive vegetale in relief. Maria apare cu un maforion auriu bogat ornamentata, iar Iisus este infatisat cu o mantie rosie. La baza icoanei, pe o banda alba se afla o inscriptie in limba rusa.

10. Triptic, Romania, sec. XIX
Pe panoul central este pictata Maria cu Iisus copil.
Usita din dreapta este impartita in doua registre: sus este reprezentat Sfantul evanghelist Luca, iar dedesupt apare Sfantul Gheorghe omorand balaurul. Pe usita din stanga sunt pictate: sus Sfanta Paraschiva, iar jos Sfntul Dumitru.

11. Triptic, Grecia, sec. XIX
Icoana centrala infatiseaza pe Iisus Imparat, iar pe usitele laterale Sfantul Gheorghe si Sfantul Vasile. Tripticul se inchide sub un fronton ogival, decorul este in relief cu motive florare.

12. Candela de argint, Georg May II, 1697.
Decorul candelei este impartit in trei registre: registrul median este compartimentat in noua medalioane cu motive florare. Prinderea se face prin trei lanturi si un capacel. Conform inscriptiei Candela a fost facuta pentru ”gospojda Maria” de la manastirea Hurezi.

13. Vas de cult, Romania, sec. XVIII
Piesa din argint realizata intr-un atelier din Tara Romanesca, are o forma sferoidiala cu marginea buzei rasfranta. Decoratia este impartita in cinci medalioane cu scene biblice. Toarta este formata prin imbinarea a doi dragoni.

14. Bomboniera, Romania, sec. XIX.
Piesa de argint, cu baza dreptunghiulara si peretii resfranti spre exterior, decoratii vegetale prin ajurare. Anse in forma de vulturi cu o esarfa in cioc.

15. Recipient pentru parfum, atelier oriental, sec. XX.
Piesa din argint, formata din mai multe elemente sferice alungite, bogat ornamentata cu elemente vegetale stilizate. Gatul suplu, alungit, este terminat printr-un cap bombat.

16. Amfora, faiantata de Urbino, Italia, sec. XVIII.
Vasul in forma de amfora, probabil recipient pentru vin este decorat cu motive vegetale si zoomorfe. Piesa prezinta doua medalioane, pandant, unul din ele cu subiect alegoric: un cupidon pe un leu inconjurat de mere de aur, terminat intr-un mascheron a carui gura servea ca orificiu de curgere a bauturii. Celalalt medalion il infatiseaza pe zeul Bachus tinand intr-o mana un ciorchine de struguri iar in cealalta o cupa. Cromatica este albastru pe fond alb.

17. Statueta, portelan de Meissen, Germania, sec. XVIII.
Piesa reprezinta un cocos pe un snop de grau, in atitudine de lupta. Penajul stralucitor si bogat, realizat prin linii sinuoase. Gama cromatica: verde, rosu, brun si galben.

18. Farfurie, faiantata de Talavera, Spania, sec. XIX.
Farfuria din faianta, pictata manual prezinta o scena cu Don Quijote. Gama cromatica: brun si albastru.

19. Platou, China, sec. XVIII.
Platoul din portelan este decorat in campul central cu cinci dragoni, zburand printre nori. Gama cromatica: albastru pe fond alb.


20. Spada de cavalerie, Cel mai reprezentativ tip de arma alba ofensiva din secolul al XVI-lea. Capul manerului masiv, pentru a echilibra lama, este în general, alungit, in forma de para sau maslina continuat la baza cu un gat care se sprijina la cele doua extremitati pe maner si pe un buton. Manerul este de regula scurt, canelat sau în torsada. Garda are doua brate, cu un inel lateral si un inel vertical, ambele montate la originea garzii. Lama prezinta un talon intre garda si taisuri, o portiune mai îngusta si netaioasa, ”riccaso”-ul pe care se plaseaza marca atelierului. Spadele de cavalerie prezinta o aparatoare completa sau în spirala, de la garda pana la capatul manerului.

21. Arma specifica armatelor otomane a fost iataganul. Are o lama curba cu varful ascutit si ridicat inspre in sus. Decorata pe intreaga suprafata cu medalioane cu inscriptii incadrate de elemente vegetale. Manerul este din fildes montat pe lama cu o bratara decorata geometric, cu butoni filigramati. Teaca este decorata florar.

22. Briceagul - piesa de costum - Este de forma curba si se termina cu un buton in forma de cap uman. Decoratia este vegetala. Lama este lata cu varf curb, zimtata la partea superioara, decorata vegetal, face legatura cu un lant prevazut cu doi butoni sferici, filigramati. Atelier din Turcia.

23. Buzduganul Este o arma masiva, formata dintr-un cap metalic înmanusat la o coada de lemn. In secolul al XV-lea se folosea forma cilindrica, intarita cu sase fete proeminente, iar în secolul al XVI-lea cu sase pâna la opt fasete arcuite. Capul buzduganului a cunoscut forme diferite, de la cele cu darda in varf, inconjurat de corpi ascutiti pana la cele cu cap simplu, cu varf alungit.

24. Biciul de lupta. Era ca si buzduganul o arma masiva. La o coada de lemn se atasa o ghioaga metalica, cu sau fara tepi. Ghioaga era legata de coada cu un lant.

25. Securile de lupta. Sunt arme ofensive cu o parte taioasa (securea propriu-zisa) si o muchie netaioasa, care poate lua forma de ciocan. Atelier occidental sec.al XV-lea;

26. Halebarda. Este o arma de infanterie compusa din: secure, a carei lovitura zdrobea piesele metalice ale armurii nimicind pe inamic; carlig pentru agatarea si doborarea de pe cal a calaretului sau pentru ranirea picioarelor calului; varf masiv si ascutit (sulita), care patrunde cu usurinta printre placile armurii, strapungand reteaua de zale îmbracata pe sub armura. De origine elvetiana, halebarda era folosita pe scara larga in Germania inca din secolul al XIV-lea si introdusa in Franta, la pedestrime in vremea lui Ludovic al-XI-lea. Atelier occidental sec.al XVI-lea.

27. Armura (copie sec.XIX). Compusa din casca inchisa, grumajer nituit, camasa formata din pieptar si spatar. Braul este format din placi articulate, bratele alcatuite din doua piese cilindrice, articulate la umar si la cot, terminate cu manusi; pantalonii formati tot din doua piese cilindrice cu articulatii la genunchi si glezne. Incaltamintea tip „laba de urs”.

28.Scut tip „rondasa” (sec.XVI). Piese cu campul usor bombat. In regiunea ombilicala, intr-o floare de metal, este montat un varf tronconic. Atelier posibil Nurenberg (Germania).

29. Arbaleta cu cric: Din a doua jumatate a secolului al XV-lea pana in secolul al XVII-lea se intrebuinteaza un cric separat de corpul arbaletei, care se monta numai pentru armare. Arcul era tras cu o cremaliera. Arbaleta cu cric are corpul mai scurt si mai gros, pat din lemn si placat cu os, coarda este din intestin de animal. Atelier occidental.

30. Carabina Incepand din secolul al XVI-lea apare carabina, o arma scurta, usoara, folosita de trupele de cavalerie. Carabinele „trambeon” cu cremene au teava bitronconica lipsa, partea dinspre pat este hexagonala la exterior si decorata vegetal; mecanismul de aprindere plasat dreapta, este decorat. Patul este plat, cu o decoratie bogata. Garda tragaciului este din otel.

31. Pistoalele cu cremene. Pistoalele au suportat aceleasi transformari in sistemul de încarcare si aprindere ca si pustile si carabinele. Din a doua jumatate a secolului al XVII-lea vor predomina pistoalele cu deschidere unghiulara intre pat si teava mult mai mica. Pistoalele cu cremene au teava tronconica si un mecanism de tragere plasat dreapta. Patul este din lemn. (1-atelier Tula din Rusia; 2-atelier occidental din Anglia;3-Atelier Danzig/Polonia).

Castelul Bran a fost construit pe o stâncă situată între Măgura şi Dealul Cetăţii, poziţia sa asigurând o panoramă deosebită atât spre valea şi dealurile Moeciului cât şi spre Ţara Bârsei. Necesitatea construirii cetăţii a fost impusă din considerente de ordin strategic şi economic. Cele strategice reliefate de expansiunea imperiului Otoman, care la jumătatea secolului XIV-a ajuns să ameninţe graniţele de sud-est ale Transilvaniei; cele economice date de drumul comercial ce trecea pe aici, unul din cele mai importante căi de acces ce lega Transilvania de Ţara Românească. Toate aceste argumente l-au determinat pe regele maghiar Ludovic I de Anjou să i-a măsuri de consolidare a trecătorii Branului. Cointeresaţi de ridicarea cetăţii au fost şi braşovenii dornici să-şi consolideze poziţia geografică, pe de o parte şi cea economică prin supravegherea drumului comercial ce trecea prin trecătoare, pe de alta. Aceste acţiuni comune se concretizează la 19 noiembrie 1377 când Ludovic I de Anjou acordă braşovenilor privilegiul de a construi cetatea „nesiliţi şi neconstrânşi ci de bună voie au promis în mod generos şi unanim de a construi un nou fort în Bran, de a-l face cu propriile lor osteneli şi cheltuieli şi de a tăia pădurea acolo în lung şi-n lat.” Remarcabil a fost faptul că la moartea regelui maghiar în 1382 cetatea era deja terminată. La finalizarea construcţiei, cetatea intră în proprietatea regalităţii maghiare care instalează aici o garnizoană de mercenari formată din arcaşi şi balistari. Regalitatea maghiară îşi arogă dreptul de a numi la conducerea cetăţii un castelan. Această prerogativă a fost încredinţată uneori comitelui secuilor, funcţie deţinută în majoritatea cazurilor de Voievozii Transilvaniei. Totuşi prin actul din 1380 se precizează că, în general, un sas poate fi numit pe această funcţie. Castelanul îndeplinea atribuţiuni militare (de comandă a garnizoanei, de organizare a supravegherii graniţelor) şi funcţii administrativ-jurisdicţionale el controlând veniturile rezultate atât din obligaţiile locuitorilor domeniului conferit cât şi din alte activităţi economice, care se cuveneau Braşovului în calitate de stăpân. În acelaşi timp, în apropierea cetăţii, s-a construit un punct de vamă unde se percepea taxa de 3% din valoarea mărfurilor care erau tranzitate pe drumul comercial ce lega Transilvania de Ţara Românească. La începutul secolului al XV-lea, ca rod al colaborării dintre regele maghiar Sigismund de Luxemburg şi domnul muntean Mircea cel Bătrân, în politica antiotomană, cetatea Bran este dată în posesie voievodului muntean şi urmaşilor săi în scopul consolidării graniţei transilvano-muntene. Cu această ocazie vama de la poalele cetăşii a fost mutată la Braşov. Mircea cel Bătrân a înlocuit castelanul cu unul din pârcălabii săi, însărcinându-l cu supravegherea drumului comercial. La 6 august 1413 acordă braşovenilor privilegiu comercial prin care se întăreşte ”aşezămintele ce le-au avut de la strămoşi pentru vamă prin târgurile din Ţara Românească şi pe drumul de la Braşov prin trecătoarea Branului până la Brăila”. Urmaşii lui Mircea cel Bătrân nu respectă privilegiile comerciale conferite braşovenilor fapt ce-i determină pe aceştia să se plângă regelui maghiar. Această situaţie coroborată cu insistentele atacuri turceşti (culminând cu cel din 1421 în care turcii jefuiesc Ţara Bârsei) îl determină pe Sigismund de Luxemburg să încredinţeze, la 3 februarie 1426, cetatea Branului principelui Transilvaniei însărcinându-l pe acesta cu numirea castelanului. În schimbul acordării de noi privilegii braşovenilor, aceştia aveau obligaţia să aprovizioneze cetatea cu alimente şi să informeze principele transilvan în cazul iminenţei pericolului turcesc. În vara anului 1427 se pare că Sigismund vine personal la Bran pentru a examina fortificaţiile, dar cu toate măsurile luate, turcii pătrund în 1436 prin trecătoarea Branului În Ţara Bârsei jefuind-o din nou. În vara anului 1441 turcii iniţiează o nouă incursiune în Transilvania dar sunt înfrânţi în regiunea Branului de Iancu de Hunedoara, principe al acestei provincii, care a acordat o atenţie deosebită cetăţii Branului şi drumului comercial ce trecea pe aici, confirmând vechiul privilegiu comercial acordat braşovenilor de Mircea cel Bătrân şi întărit de Sigismund. În primele luni ale anului 1459 prin Bran pătrund oştile lui Vlad Ţepeş, domn muntean, care atacă Braşovul arzând suburbiile şi vechea biserică din Bartolomeu; acţiune întreprinsă în urma unui litigiu comercial pe care domnul Ţării Româneşti îl avea cu negustorii braşoveni. Tot prin Bran au trecut şi oştile principelui Ştefan Bathory pentru a sprijini pe Vlad Ţepeş în cea de-a doua sa domnie (1456-1462). Abuzurile comise de către castelanii cetăţii Bran care stânjeneau activitatea comercială a oraşului Braşov, devenit unul din cele mai importante centre comerciale ale Transilvaniei, i-au determinat pe braşoveni să încerce să intre în posesia acesteia. Pentru realizarea acestui scop, braşovenii trebuiau să aibă pe lângă aprobarea regelui, adevăratul proprietar şi consimţământul principelui transilvan, care fiind însărcinat cu apărarea graniţelor în calitate de comite al secuilor, exercită şi autoritatea militară asupra cetăţii Bran. Înţelegerea se pare că a avut loc numai între braşoveni şi regele Ungariei Vladislav II Jagello iar la 1 ianuarie 1498 acesta din urmă zălogeşte singur cetatea Bran braşovenilor ”împreună cu toate posesiunile şi drepturile ei de folosinţă” pe timp de zece ani contra sumei de 1000 florini. La expirarea acestui termen în 1508 regele maghiar reânoieşte, pe încă douăzeci şi cinci de ani, zălogirea domeniului şi cetăţii Bran, oraşului Braşov. La sfârşitul acestei perioade, regalitatea, trebuia să plătească braşovenilor suma de 6300 florini, drept răscumpărare; în caz contrar fortificaţia rămânând în posesia Braşovului. În 1513 regele Vladislav II Jagello emite un act prin care scoate cetatea Bran de sub jurisdicţia principelui Transilvaniei şi o dă braşovenilor spre „administrare şi păstrare” timp de douăzeci şi cinci de ani, cu condiţia ca aceştia să fie întotdeauna credincioşi regelui şi să asigure păstrarea cetăţii şi întreţinerea iscoadelor în Turcia. Prin acest act Braşovul intră în posesia cetăţii şi domeniului Bran cu drepturi depline de posesor.

Trecerea cetăţii Bran în stăpânirea Braşovului a adus, pe lângă sporirea obligaţiilor iobagilor şi o înăsprire a lor, împotriva cărora aceştia se plâng şi se ridică adesea. În plus, printr-o hotărâre a regelui care datează de la începutul secolului al XVI-lea, ei erau obligaţi să presteze serviciul militar în folosul oraşului Braşov şi în caz de nevoie, să se prezinte sub arme la cererea acestuia. Acest fapt generând fuga iobagilor din satele domeniului Bran. Situaţia coincide cu revolta ţăranilor transilvăneni din 1514. Iobagii de pe domeniul Bran refuză să se ridice împotriva răsculaţilor -aşa cum arată într-o scrisoare adresată voievodului Transilvaniei, regele Ungariei- şi, pe deasupra, ”refuză să achite cetăţenilor noştri braşoveni chiar taxa lor obişnuită. Din această mare nesupunere a lor puţin a lipsit de a se ivi în însăşi oraşul nostru Braşov şi Ţara Bârsei o răscoală în poporul de rând.” Atitudinea ţăranilor brăneni a contrariat conducerea oraşului Braşov, care, la început n-a îndrăznit să i-a nici o măsură, aşteptând deznodământul răscoalei. Abia după reprimarea acesteia, au îndrăznit braşovenii să se adreseze regelui, cerându-i sprijinul. La porunca regelui, Ioan Zapolya, principele Transilvaniei, a pornit spre Braşov pentru a pedepsi pe răsculaţi. În urma acestei acţiuni, Braşovul, a fost repus în drepturi prin forţa armelor. În această acţiune politică a Braşovului a fost, cum era de aşteptat, implicată şi cetatea Branului. Astfel, la început, după deznodământul de la Mohacs, braşovenii sprijinind pe Ferdinand de Austria, au adoptat o atitudine ostilă faţă de Ioan Zapolya, care reuşise să ia în stăpânire Transilvania. Aşa se explică de ce, când Lăudat, comandantul oştilor muntene, încercând să treacă în Ardeal pentru a veni în ajutorul lui Ioan Zapolya, în 1529, s-a izbit de rezistenţa garnizoanei cetăţii Bran, condusă de castelanul Ioan Hock. Deşi asediul a durat mai multe zile, cetatea nu a putut fi cucerită. În anul următor cetatea Bran rezistă şi în contra lui Mehmed Beg, oprind încercarea Turcilor de a pătrunde în Transilvania în sprijinul aceluiaşi Ioan Zapolya. În 1531 braşovenii, văzând că rezistenţa lor împotriva lui Zapolya le aducea prejudicii, trec de partea acestuia, depunând jurământ de credinţă. În schimbul lor principele le întăreşte vechile privilegii, dându-le şi posesia pădurilor din Buzăul ardelean. După anul 1541, când Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate turcească, cetatea Bran rămâne în continuare în posesia Braşovului. Iobagii de pe domeniu, însă, sunt supuşi la plata haraciului turcesc până în anul 1602, când principele o suspendă în favoarea braşovenilor.
Mihai Viteazul, în călătoria sa spre Alba Iulia din decembrie 1596 a folosit drumul Branului, soţia sa, se pare, rămânând în cetate trei zile. Fiul lui Mihai Viteazul, Nicolae Pătraşcu, în 1600, pentru a pedepsi pe braşoveni, care se revoltaseră împotriva stăpânirii domnului muntean, încearcă să pătrundă pe la Bran în Ţara Bârsei. Neputând cuceri fortificaţiile cetăţii Bran, au fost nevoiţi să se retragă. În deceniile următoare, principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, ocupând temporar cetatea Branului, a contestat Braşovului drepturile asupra ei. Această acţiune a adus braşovenilor mari prejudicii, atât de natură economică, prin întreruperea comerţului cu Ţara Românească, cât şi de natură politico-militară. În anul 1613 braşovenii, în urma unei înţelegeri cu Gabriel Bathory ajung din nou în posesia cetăţii Bran. În acelaşi an, în timpul campaniei armatei turceşti condusă de Ali Paşa Maghiaroglu, campanie de instalare a lui Gabriel Bethlen ca principe al Transilvaniei, Paşa cere castelanului Branului să oprească cu tunurile trecerea “sultanului tătărăsc” pe acolo. Tendinţa permanentă a Braşovului de a se amesteca în politica Transilvaniei îl determină pe Gabriel Bethlen (devenit între timp principe) să pună problema verificării titlurilor juridice de posesiune asupra cetăţii Bran şi domeniului respectiv. În 1625 principele transilvan se va învoi să-i lase pe braşoveni în posesia cetăţii şi domeniului Bran. În primăvara anului 1651 în ziua de 25 aprilie, Braşovul încheie cu principele Transilvaniei Gheorghe Rackoczi II un contract de vânzare-cumpărare prin care oraşul cumpăra ”cu drept de veci şi în mod irevocabil” cetatea şi domeniul Bran ce cuprindea satele brănene ce aparţineau de castel, precum şi comunele: Purcăreni, Zizin, Târlungeni, Satulung, Cernatu, Turcheş, Bacifalu, Crizbav şi Apaţa, devenind proprietar cu drepturi depline asupra acestora. În schimbul cedării proprietăţii asupra cetăţii şi domeniului, braşovenii mai trebuiau să renunţe, pe lângă suma datorată de Vladislav II şi la suma de 11000 florini (dată Fiscului) împreună cu o serie de sate aflate până atunci în posesia lor. După o luptă, dusă cu perseverenţă, timp de peste o sută cincizeci de ani, oraşul Braşov a reuşit să-şi consolideze, drepturile juridice asupra Branului. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în urma înfrângerilor suferite de către turci, mai întâi la asediul Vienei, în anul 1683 apoi la Zenta în 1687 Transilvania întră în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Întrucât prin “Diploma Leopoldină” din 1691 au fost confirmate toate privilegiile şi donaţiile făcute de către principii Transilvaniei, recunoscându-se vechile legi ale ţării, vechile statorniciri administrative şi judecătoreşti, menţinerea saşilor şi secuilor în posesia privilegiilor lor din vechime, astfel şi oraşul Braşov rămâne în continuare proprietar asupra cetăţii şi domeniului Bran, conform contractului din 1651. Politica economică şi strategia militară a Habsburgilor, în secolul al XVIII-lea, au dus la limitarea rolului cetăţii, au stânjenit pe braşoveni în comerţul cu Ţara Românească, împiedicând chiar şi exercitărea atribuţiunilor castelanilor în teritoriul Branului. Astfel, la 1 mai 1706 vama de la Bran este trecută în administrarea unui tricesimator (vameş), funcţionar al tezaurariatului statului austriac, care pe lângă atribuţiunile de percepere a taxelor vamale, a preluat de la castelani, plaiurile şi potecile dintre munţii Bucegi şi Piatra Craiului pentru a împiedica atât activitatea comercială ilicită cât şi traversarea ilegală a frontierei. În acelaşi scop, statul austriac a constituit dea lungul Carpaţilor un cordon sanitar, înfiinţând la jumătatea secolului al XVIII-lea un oficiu de carantină la Bran. Pentru a întări trecătoarea Branului, în anul 1723, după cum rezultă dintr-o inscripţie de pe zidul interior, castelul a fost renovat. Funcţiile fundamentale ale cetăţii au fost reduse, practic, la cele de sediu al administraţiei domeniale şi de reşedinţă a castelanului. Totuşi era o reşedinţă fortificată ce putea răspunde eventual, unui posibil atac. Cu toate aceste impedimente cetatea Bran a continuat să fie menţionată în cronici şi totodată să-şi exercite parţial rolul militar. Carol al XII-lea, regele Suediei, în urma înfrângerilor suferite în Rusia, trece în drum spre ţara sa pe la Bran, împreună cu oştile sale refugiate la turci. În anul 1737 un corp de armată austriac trece pe la Bran atacându-I pe turcii aflaţi la Câmpulung. În contextul războiului ruso-austro-turc din 1787, trecătoarea Branului a fost invadată de oştile musulmane, care au atacat cetatea, dar nu au putut-o cuceri. Accentuarea crizei economice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a determinat statul austriac să înăsprească fiscalitatea întroducând aşa numitele “urbării” şi la Bran. Secolul al XIX-lea a adus însă, declinul şi al ultimelor atribuţiuni militare ale cetăţii Bran. Cetatea nu mai putea fi un paznic eficient al hotarului datorită schimbării tacticii de luptă şi a generalizării armelor de foc performante. În 1836, de altfel, odată cu mutarea graniţelor Ardealului cu Muntenia mai sus în munte, la Pajura, cetatea Bran pierde rolul de punct vamal, de graniţă, a statului austriac şi odată cu aceasta controlul tranzitului comercial din zonă. Activitatea cetăţii se orientează exclusiv spre funcţia de administrare a domeniului, situaţie ce va genera numeroase abuzuri din partea arendaşilor şi castelanilor. Aceste abuzuri au generat, în contextul mişcărilor revoluţionale de la 1848, o revoltă locală, materializată prin organizarea brănenilor în „gărzi naţionale” care au acţionat împotriva castelanului şi a gărzii, alungându-i din cetate. Iminenţa războiului ruso-româno-turc din 1877 a determinat armata austriacă să ridice fortificaţii de-a lungul graniţei de răsărit a Ardealului. În acest context austriecii au ocupat cetatea Bran, înlocuindu-i acoperişul, (uşor expus bombardamentelor) cu faşine, acţiune ce a determinat grava deteriorare a sa. Luând act de cele întâmplate oraşul Braşov a cerut autorităţilor austriece restaurarea cetăţii. Acestea au acceptat în cele din urmă să suporte costul reparaţiilor făcute între 1883-1886, iar la 22 iulie 1888 au predat-o oraşului Braşov. La scurt timp însă, oraşul donează cetatea Oficiului silvic din Braşov. Din acel moment în ea locuind brigadieri silvici, pădurari din Bran şi temporar, în câteva camere oficiale, amenajate special, inspectorii silvici veniţi de la Braşov. Oficiul silvic a deţinut cetatea până în anul 1918. La 1 Decembrie 1920, braşovenii – prin glasul primarului lor, dr. Karl Schnell – au dăruit castelul familiei regale române, care l-a stăpânit timp de douăzeci şi şapte de ani. Regina Maria isi va amiti peste ani “ sunt multi ani de atunci, intr-o excursie peste granita il vazusem stand intr-o singuratate nebuna pe stanca pe care e inaltat si-mi fluturase prin minte ce incantare ar fi fost sa stapanesc o asemenea fortareata si s-o prefac intr-un camin. Ce basm ar fi insemnat sa chem la viata un mic castel medieval, o adevarat poveste de zane. Si lucrul de necrezut s-a intamplat : dupa doi ani de la rasboiu, autoritatile orasului Brasov au venit la mine intr-o delegatie solemna si mi-au oferit castelul de la Bran, ca dar deplin, ca sa fie intreg al meu”.
După ce a intrat în stăpânirea familiei regale, între 1920-1930 castelul a suferit o serie de transformări arhitecturale, în dorinţa de a se face din el o modernă reşedinţă de vară. Lucrările au fost conduse de arhitectul ceh Karel Liman, care a lucrat şi la castelele Peleş şi Pelişor. Au fost adăugate două turnuri pentru scări, meterezele şi gurile de tragere au devenit ferestre, sobele şi vetrele au fost transformate în cămine moderne. Pentru sumele de bani necesare cumpararii materialelor folosite la renovarea castelului Bran a fost deschis la Banca Generala a Tarii Romanesti din Brasov un credit de 500.000 lei. Pana in 1941, pentru lucrariel executate la castel se vor cheltui peste 100.000.000 lei. Pentru a putea fi locuit de familia regală, Castelul Bran a fost dotat cu toate utilităţile necesare unei adevărate reşedinţe regale. Apa era asigurată de fântâna săpată în curtea interioară a castelului, la o adâncime de 57 m. Pentru iluminarea castelului, regina Maria a ordonat – în mai 1932 – construirea unei uzine electrice cu turbină, la care au fost racordate şi comunele Bran, Şimon şi Moeciu, “comune sărace, pur româneşti şi care într-un viitor apropiat n-ar fi putut avea acest avantaj”, după cum se aprecia într-o scrisoare de mulţumire adresată de locuitorii celor trei comune reginei Maria. Turbina – fabricată de firma Voith – a fost pusă în funcţiune pe 29 august 1932. A mai fost construită şi o centrală hidroelectrică de 85 c.p. pe râul Turcu, în decembrie 1932, pentru iluminarea castelului şi a împrejurimilor. Desi in timpul reginei Maria alimentarea cu electricitate a fost gratuita pentru locuitorii din satele invecinate castelului, dupa 1938, situatia s-a schimbat, ei trebuind sa plateasca energia consumata. Comunicarea cu exteriorul era facilitată de existenţa a trei posturi telefonice în castel. Instalaţia telefonică şi centrala au fost modificate şi înlocuite în 1941 şi 1944, la cererea prinţesei Ileana. Cum castelul avea – pe lângă subsol şi parter – patru etaje, el a fost prevăzut şi cu un ascensor, la fel ca şi Peleşul. Liftul a fost amenajat pentru a uşura deplasarea reginei din parc în castel. Pentru o mai uşoară comunicare cu Casa de ceai a fost instalat un funicular, cu ajutorul căruia era transportată de la bucătăria castelului mâncarea pe care regina o servea cu oaspeţii săi. Casa era prevăzută cu instalaţie de apă rece şi caldă, lumină electrică şi canalizare, fiind special amenajată pentru minirecepţii într-un cadru natural. În 1946 la castel a fost introdusă alimentarea cu gaz metan. Şi la Bran, ca şi în cazul altor palate şi castele, fantezia reginei Maria în domeniul arhitecturii s-a manifestat din plin. Astfel, au fost construite o casă de vânătoare, o bisericuţă din lemn, o casă de lemn (cu 7 camere) şi două bordeie (unul pentru regină, altul pentru prinţesa Ileana). Ca piese de mobilier bordeiul reginei Maria continea doua mese, un fotoliu, un scaun, doua taburete rotunde, doua icoane, trei oale, doua covoare romanesti, doua fotolii din lemn. Pentru a putea admira Branul si imprejurimile lui din inaltul castel, in anul 1931, regina Maria a ordonat mesterului Joszef Schnell sa amenajeze un balcon din piatra din Campulung, la care sa accede din salonul de muzica de la etajul al treilea al castelului.
Castelul Bran a fost – alături de palatul de la Balcic – reşedinţa cea mai dragă reginei Maria, care, cu fantezia-i cunoscută, a transformat solida şi, aparent, neprimitoarea cetate într-o modernă şi confortabilă locuinţă de vară. Regina Maria va mai construi la Bran si unele dependinte in jurul castelului Casa de ceai, casa de musafiri, casa copiilor printesei Ileana, casa personala noua, locuinta personalului, grajduri pentru cai su sase garaje ( in care se aflau sase automobile, o camioneta Fargo si o masina Plimouth.
Domeniul predilect al reginei a fost decorarea interioarelor, saloanele de la Pelişor şi de la Cotroceni purtând amprenta stilului impus de suverană. Nici Branul nu a scăpat unor asemenea transformări, deşi arhitectura rigidă a castelului nu a permis prea multe modificări ale interioarelor. Totuşi se pot remarca: Sala mare, în fapt o sufragerie decorată în stilul Renaşterii germane, Salonul galben al reginei Maria, Salonul de muzică, Odaia tiroleză a regelui Carol al II-lea, Odaia săsească a prinţului Nicolae, toate fiind expresia gustului suveranei.

Castelul a fost locuit doar de unii membri ai familiei regale, cărora li s-au amenajat apartamente separate. Între ei se detaşează regina Maria, care ocupa un apartament compus din hall, cameră de toaletă, două saloane (între care şi cel Galben), dormitor, baie şi sufragerie, apartament în care suverana a adunat tot felul de obiecte (servicii, icoane, statuete, tablouri, cărţi). Regina si-a adus aproape de ea cei doi copii favoriti, Ileana si Nicolae. Castelul a fost in timpul reginei Maria nu numai resedinta de vara, ci si loc de petrecere, aici organizandu-se receptii si ospete cu adevarat regale.
Credincioasă, regina Maria a amenajat la Bran – ca, de altfel, în toate reşedinţele regale pe care le-a ocupat – o capelă, a cărei pictură a fost executată în noiembrie 1927 de Artur Verona (plătit cu 200.000 lei), reprezentandu-i intr-o pictura pe regina Maria, alaturi de printesa Ileana si printul Nicolae. Capela – dotată cu un altar de lemn aurit sculptat, un iconostas, un candelabru, trei strane, trei sfeşnice, două cruci şi două icoane – a fost, alături de bisericuţa din lemn de lângă Casa de vânătoare, locul în care regina s-a recules în momentele de restrişte sufletească. Bisericuta d elemn – datata din 1731 – fusese donata, in septembrie 1928, de locuitorii satului Luceriu de pe Valea Muresului “ bunei noastre Regine-vaduve pentru ca sa o aseze langa castelul din Bran”. Bisericuta a fost insa demontata in anul 1954 si stramutata la resedinta patriarhala din Jercalai-Urlati, jduetul Prahova. Tot la Bran, într-o nişă special amenajată în stânca de lângă vechea biserică de lemn, va fi depusă – prin grija prinţesei Ileana – , în toamna anului 1940, caseta cu inima reginei, adusă de la Capela “Stella Maria” din Balcic. În anul 1995, pe peretele criptei din stâncă a fost montată o placă memorială care să amintească tuturor vizitatorilor faptul că aici s-a aflat depusă – pentru un timp – caseta conţinând inima reginei Maria. În amintirea mamei sale pe care a iubit-o nespus, prinţesa Ileana reuşeşte, mai 1941, să depună în Capelă rămăşiţele pământeşti ale principelui Mircea, îndeplinind astfel o mai veche dorinţă a mamei sale.
Regina Maria a transformat nu numai castelul, ci şi parcul Domeniului Bran, care a fost amenajat după planurile şi gusturile ei. Florile au fost marea pasiune a reginei, la toate reşedinţele regale existând moderne sere prevăzute chiar cu calorifere, pentru a fi încălzite iarna. La Bran o astfel de seră şi o mică grădină de trandafiri au fost amenajate în iulie 1922 după planurile arhitectului Karel Liman şi construite de firma Klof & Co. din Codlea. Tot de la Codlea erau aduse răsadurile de flori (trandafiri, dalii, crizanteme), dar s-a apelat şi la comenzi în străinătate (la Erfurt şi Reading – Anglia) pentru unele specii rare. Grădinarul şef al castelului era Petre Conrad (care primea un salariu lunar de 3.691 lei), iar şef al Parcului regal Bran a fost – până în 1938 – Constantin Pamula.
El a primit 3.113 lei cu care i-a “mituit” pe paznicii de la Cetatea Veche şi i-a plătit pe grănicerii ce au ajutat la prinderea graţioaselor păsări. Lebedele au creau mari probleme reginei, ducând chiar la un conflict cu locuitorii Branului. Deoarece o lebădă a fost mâncată de câini, oamenii de la castel au împuşcat cânii de rasă ai particularilor din zonă, care s-au adresat direct reginei, protestând. Reginei i-au plăcut şi caii, fiind pasionată de echitaţie, sport pe care îl practica adesea în parcul castelului şi pe terenurile de călărie de la Braşov.
În timpul reginei Maria, Castelul Bran a cunoscut perioada sa de glorie ca reşedinţă regală. Domeniul Bran a fost extins de regină, prin cumpărarea sau trecerea în proprietatea ei a fâneţelor din jurul castelului. În 1934 pădurea Măgura a fost cumpărată de regină. Un alt domeniu ce a aparţinut suveranei a fost Copăceni, iar la Braşov avea în proprietate terenurile de călărie. Suprafaţa totală a Domeniului Bran – evaluată după moartea reginei – era de 233 iugăre, la care se adăugau 183 iugăre de pădure (fag şi brad), 93 iugăre de păşune şi 2 iugăre de fâneaţă.
Cât timp a stat la Bran, regina Maria a făcut tot ce-a putut pentru a ajuta satele învecinate şi locuitorii lor. Mulţi săteni lucrau cu ziua pe Domeniu, în grădinile parcului sau la diverse lucrări la castel, prestaţie pentru care erau retribuiţi. După ce în castel a fost introdusă centrala electrică, trei sate din jur (Bran, Şimon şi Moeciu) au fost racordate la reţeaua nou înfiinţată, la Şcoala de meserii din Bran iluminatul fiind gratuit. Tradiţia ajutorării satelor vecine a fost menţinută şi de succesoarea reginei la castel, prinţesa Ileana. În iunie 1939 ea a fost de acord ca în patru camere de la parterul castelului să funcţioneze un Cămin Cultural pentru locuitorii comunei Bran. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, încheindu-se în acest fel o epocă glorioasă din istoria monarhiei româneşti. Deşi sosise doar cu o zi înainte în ţară, regina şi-a manifestat dorinţa de a merge la Bran şi Balcic, reşedinţele ei favorite. Din păcate, ultima ei dorinţă nu a mai putut fi îndeplinită.
Regina a redactat un testament şi o scrisoare adresată “ţării mele şi poporului meu”. Textul Scrisorii adresate ţării se constituie într-un emoţionant testament moral – mărturie supremă a iubirii pe care regina a nutrit-o faţă de poporul pe care i-a fost dat să-l conducă. Şi tot în acest document, regina Maria îşi declară pentru ultima dată pasiunea cu care a clădit cele două reşedinţe favorite – Balcicul şi Branul –, manifestându-şi dorinţa ca inima să-i fie “adusă şi aşezată în Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării”.
Prin cel de-al doilea testament, regina Maria a lăsat ca moştenire Castelul Bran prinţesei Ileana. Prinţesa – care locuia cu soţul ei, Anton de Habsburg, în castelul din Sonnberg (Austria) – va ajunge prea târziu în ţară pentru a-şi mai găsi în viaţă mama. Va participa, totuşi, la înmormântarea de la Curtea de Argeş. “Pentru mine – îşi va aminti ea – a fost mama mea, a fost Regina mea şi a fost cea mai bună prietenă pe care am avut-o”. După moartea reginei, pe 3 august 1938, arhitecţii D. Antonescu şi Eugen Dimitriu au întocmit actul de evaluare a Domeniului regal Bran. Castelul a fost evaluat la 4.967.500 lei, pământul la 5.800.000 lei iar celelalte clădiri ale complexului la 9.264.500 lei. În total Domeniul Bran valora 20.032.000 lei. Peste o săptămână, la 11 august, s-a făcut partajul oficial, castelul fiind trecut în proprietatea prinţesei Ileana, care va reveni definitiv în ţară, abia după abdicarea regelui Carol al II-lea, în septembrie 1940. Castelul Bran a cunoscut o nouă evoluţie pe parcursul celor nouă ani cât s-a aflat în posesia prinţesei Ileana. Lucrurile s-au desfăşurat oarecum normal, dar nu mai aveau fastul şi rigoarea impuse de regina Maria. Cu administrarea domeniului a fost însărcinat – până la 1941 – generalul Eugen Zwiedineck, fostul maestru al Curţii reginei Maria. După 1941 el a fost înlocuit de Carol Guttman, fostul administrator al palatului Balcic.
Rupând tradiţia alianţelor matrimoniale pe care fratele şi surorile sale le făcuseră cu membri ai familiilor regale din Balcani (Carol se căsătorise în 1921 cu prinţesa Elena a Greciei, Elisabeta cu regele George al II-lea al Greciei, în acelaşi an, iar Marioara cu regele Alexandru al II-lea al Iugoslaviei, în 1922) – ceea ce i-a adus reginei Maria renumele de “soacră a Balcanilor” – prinţesa Ileana se va căsători în 26 iulie 1931 cu arhiducele Anton de Habsburg (1901-1988). Ceremonia s-a desfăşurat la castelul Peleş din Sinaia, după care cei doi miri au făcut o excursie la castelul Bran.A fost ultima căsătorie a unui membru al familiei regale desfăşurată în România.
Bucuria celor doi soţi de a petrece mai mult timp în România a fost însă de scurtă durată, deoarece – sub pretextul că prezenţa unui Habsburg pe teritoriul României ar putea provoca incidente în Transilvania – regele Carol al II-lea nu a ezitat să-i ceară sorei sale să-şi stabilească reşedinţa în străinătate. Iniţial, nu s-a permis nici măcar diplomaţilor de la Legaţia României de la Viena să ia legătura cu principesa Ileana, încercându-se o izolare totală a ei. Era o modalitate subtilă de a o îndepărta de familie şi de mama sa, regina Maria, lucru care a afectat-o foarte mult.
Nemaifiind acceptată în ţară decât la unele ceremonii speciale ale familei regale care reclamau şi prezenţa sa, prinţesa Ileana se va consola cu ideea pierderii locurilor natale şi va încerca – împreună cu soţul ei, Anton de Habsburg – să-şi întemeieze un cămin fericit, deşi mărturisea că “am avut destule motive să rămân statornică în vechea mea fideliatate faţă de România”.
O consolare pentru acest suflet sensibil a venit în anul 1934, când cei doi soţi au cumpărat castelul vechi de patru sute de ani din Sonnberg, situat la cincizeci de kilometri de Viena, care “a devenit casa noastră cea mai frumoasă”. Prinţesa a locuit la castelul din Sonnberg împreună cu cei şase copii ai săi şi ai arhiducelui Anton de Habsburg : Ştefan (n. 1932), Maria-Ileana (Minola) (n. 1933), Alexandra (Sandi) (n. 1935), Dominic (Niki) (n. 1937), Maria-Magdalena (Magi) (n. 1939) şi Elisabeta (Herzi) (n. 1942).
În perioada celui de-al doilea război mondial – în timp ce soţul ei va servi în armata germană, fiind luat prizonier – Ileana activează ca infirmieră, aşa cum făcuse odinioară şi mama ei, în timpul primului război mondial. Ea înfiinţează lângă Castelul Bran un spital (unde va îngriji răniţii) pe care îl va numi “Spitalul Inima Reginei”. Va scrie şi o carte de memorii despre acest episod din viaţa ei: Hospital of the Queen’s Heart, apărută la New York în 1954. Peste decenii, când s-a reîntors în ţară, în septembrie 1990, prinţesa Ileana – devenită acum Maica Alexandra – va vizita Castelul Bran, găsind spitalul în paragină şi mica biserică de lemn demolată. O dată cu abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, prinţesa Ileana – împreună cu soţul şi copiii ei – va părăsi România, lăsând Castelul Bran în custodia statului român, care l-a transformat în muzeu.